Căderea „Cortinei de Fier” și reunificarea Europei, în urmă cu mai bine de 30 de ani, au dat un impuls decisiv globalizării. Ele au creat însă și probleme noi, care au devenit cu timpul din ce în ce mai acute. Una dintre ele este „memoria bifurcată” a nazismului și comunismului, manifestare a unui fenomen mai general, născut după 1989: dispariția unității trecutului și pulverizarea sa în microstructuri memoriale distincte și conflictuale.
Ceea ce istoricii și politologii ultimelor decenii numesc „memorie bifurcată” privește modul diferit în care se raportează societățile contemporane la ororile săvîrșite de cele două regimuri totalitare: în timp ce Holocaustul (sau Shoah, cum i se mai spune) se bucură de privilegiul de a fi un reper central al trecutului recent, Gulagul este negat sau banalizat. Cartea lui Thierry Wolton încearcă să explice această discrepanță.
Jurnalist, scriitor și istoric, Thierry Wolton s-a remarcat, printre mulți alții, ca un cercetător asiduu al comunismului. În volumul pe care îl comentez, autorul începe prin a detalia diferitele aspecte ale modului paradoxal în care sînt tratate astăzi crimele comise de cele două regimuri, „brun” și „roșu”. „Descoperit” tîrziu, la finele anilor ’70 ai secolului trecut, după decenii de ocultare vinovată, Holocaustul s-a impus durabil în memoria Occidentului, ca o componentă centrală și indelebilă. Negaționiștii săi (Rassinier și Fauri­sson în Franța, David Irving în Marea Britanie, Arthur Butz și Noam Chomsky în S.U.A. și alții) nu au reprezentat niciodată mai mult decît o minoritate marginală și gălăgioasă. Pusă la index de opinia publică și de legislațiile anti-difamatorii votate mai peste tot în Europa, această minoritate, deși face mereu prozeliți, nu a reușit niciodată că clatine soclul memorial al evenimentului pe care îl contestă.
„Hipermnezia” Holocaustului (augmentată și de înființarea a nenumărate muzee, ridicarea a zeci de monumente, crearea unor zile comemorative etc.) contrastează puternic cu amnezia (interesată) a crimelor comuniste. În urma procesului intentat de disidentul rus Viktor Krav­cenko săptămînalului comunist „Lettres françaises”, care îl acuzase de minciună după ce, refugiat în Apus, acesta publicase în 1947 prima mărturie „de la sursă” despre teroarea comunistă, nimeni nu a mai redeschis, pînă în 1989, dosarul Gulagului. Nici chiar celebra carte a lui Soljenițîn, apărută la Paris, în 1973, nu a reușit să suscite o condamnare unanimă a acestui regim. În anii aceia, așa ceva era, oricum, imposibil, dar un proces moral al comunismului nu a fost deschis nici după căderea Cortinei de Fier, cînd ororile sistemului politic care îl încarnase au început să fie amplu documentate. Mai mult, negaționiștii acestor orori nu au fost niciodată trași la răspundere, cum s-a întîmplat cu ceilalți, iar afirmațiile lor au găsit întotdeauna căi de a se face auzite. Colaboratorilor declarați și simpatizanților nazismului din fiecare țară li s-au intentat procese, au fost condamnați sau puși la index. Cei ai comunismului, dimpotrivă, nu au pățit nimic. Cînd au ieșit la iveală dovezi că Julia Kristeva (celebră intelectuală franceză de origine bulgară, emigrată în Franța, în 1965) a fost informatoare a serviciilor secrete din țara natală, descoperirea a rămas fără urmări, stîrnind doar o scurtă emoție colectivă. La fel, cînd despre Milan Kundera au apărut informații de aceeași natură, prestigiul enorm al scriitorului a fost de ajuns pentru ca greșeala lui de tinerețe să fie bagatelizată, iar întîmplarea repede uitată. Cine mai știe astăzi că Picasso a fost – scrie mai departe Wolton – un „stalinist înfocat” sau că însuși Claude Lanzmann, autorul filmului Shoah, care a readus în actualitate, în Franța și Europa, barbaria uitată a exterminării evreilor, a fost, la începutul carierei sale, un înfocat „stîngist” și un simpatizant de ocazie al regimului de la Phenian? Niciunul dintre cei de mai sus nu și-a făcut vreodată mea culpa pentru opțiunile din tinerețe, ca și alți intelectuali de stînga care – tot în Franța – au aplaudat instaurarea regimului khmerilor roșii, ale cărui crime le-au imputat... americanilor, vinovați de a fi extins războiul din Vietnam și în Cambodgia. „Stinsă astăzi – notează autorul – lumina comunismului continuă să scînteieze precum stelele moarte din adîncul universului... A fi colaborat, a fi susținut ori elogiat un regim totalitar marxist-leninist trec cu ușurință drept păcate ușoare atunci cînd amintirile se estompează.” (p. 118)
Cauzele acestei disimetrii memoriale sînt numeroase și foarte diferite de la țară la țară. Una pare a fi, totuși, comună. Ea ține de dimensiunea mesianică a marxismului, în care numeroși exegeți ai fenomenului totalitar au identificat principala sursă a fascinației sale. Wolton nu omite, nici el, să o remarce. „Puterea de atracție a utopiei comuniste – scrie autorul – constă în faptul că monopolizează speranța, care e apanajul întregii omeniri. Promisiunea egalității pentru toți, metoda de a o obține prin voința poporului și țelul care trebuie atins, o societate eliberată de orice piedică, te fac să visezi. Există în această religie seculară... o latură cristică în care «cei din urmă vor fi cei dintîi».”(p. 97)
Or – adaug eu – tocmai acest lucru face ca ideologia comunistă, în ciuda ororilor comise în numele ei, să fie, pentru mulți dintre cei care au îmbrățișat-o, psihologic greu de condamnat. Osîndirea nazismului nu a întîmpinat niciodată vreun blocaj asemănător. Expresie a unei paradigme de gîndire (aceea rasială), esențialmente ierarhică și profund inegalitară, calchiată după un mod foarte vechi de a concepe lumea naturală ca un ansamblu de structuri organice (comunități și societăți), ordonate după gradul lor de complexitate, ideologia etnicist-biologică nazistă a dispărut odată cu regimul care o încarnase. Cu ea, s-a evaporat și paradigma rasială care o inspirase, dominantă în Europa începînd cu secolul al XVIII-lea, alături de cealaltă paradigmă, cu care a conviețuit – raționalismul Luminilor. Astăzi, nimeni nu mai gîndește realitatea în termeni de rasă și „popor superior”. În schimb, toată lumea continuă să adere la ideea (utopică) a unei lumi mai drepte, eliberată de exploatare și egalitară, așezată de comunism în centrul eschatologiei sale. Legitimînd negaționismul de stînga, aceste aspirații – pe care, așa cum a observat, mai demult, Alain Besançon într-un eseu celebru1, comunismul le-a deturnat și pervertit, împingîndu-și adepții să omoare în numele lor – sînt astăzi mai vii ca oricînd, îmbrăcînd fel de fel de chipuri.
Deposedați de obiectul adorației de odinioară, simpatizanții comunismului – arată Thierry Wolton – s-au reconvertit rapid, îmbrățișînd cauze noi: antirasismul, islamismul și anticolonialismul, în care au injectat principiile umaniste pe care le-au crezut încarnate în marxism-leninism sau în diversele sale variante (troțkism, maoism etc.). Pentru promotorii lor, aceste cauze sînt mobilizatoare nu numai pentru că sînt umanitare (ceea ce le îngăduie să-și păstreze conștiința curată, separînd principial – și artificial – comunismul „ideatic” de „metodologia” sa de acțiune). Ele sînt convenabile și pentru că țintesc în dușmanii tradiționali ai stîngii: capitalismul, concernele multinaționale, imperialismul american etc., constant demonizate și de întruchipările anterioare ale noilor cauze: comunismul, „tier-mondismul”, panarabismul ș. a. m. d. „Islamo-stîngismul”, de pildă, „are drept caracteristică – scrie Wolton – dorința de a înlocui fermentul revoluționar pe care-l întrupa înainte proletarul cu musulmanul de astăzi, de a înlocui lanțurile ce trebuiau rupte mai demult, cu carcanul occidental, care trebuie rupt acum pentru ca popoarele aflate sub strînsoarea lui să se elibereze. Atem­poralitatea dușmanului, capitalist
și imperialist, de ieri și azi, echivalat
cu democrația, permite acest transfer ideologic de la stîngism la islamism”
(p. 159). La fel stau lucrurile și cu antirasismul. Antiimperialiștii – notează mai departe autorul – condamnau (și continuă să o facă) capitalismul/liberalismul. „Antirasiștii îl blamează pe alb/occidental, ceea ce le permite și unora, și altora să se regăsească în islamismul războinic, ai cărui dușmani sînt tocmai capitalismul și occidentalul.” (p. 160)
Nu este singurul exemplu de confluență paradoxală între o cauză umanitară și opusul ei, integrismul sau fundamentalismul musulman. La aceeași îngemănare contra naturii duce și anticolonialismul, care, atunci cînd ia drept țintă Israelul, acuzat de politica sa în teritoriile ocupate, devine antisionist și – nu rareori – chiar antisemit, pentru a sfîrși adesea în negaționism – unul de stînga, de astă dată, care se întîlnește cu cel de dreapta în contestarea Holocaustului.
Personajul emblematic al acestei derive este nimeni altul decît Roger Garaudy. Comunist înfocat în tinerețe, membru al Rezistenței și deputat comunist după război (calitate în care a jucat un rol deloc neglijabil în discreditarea lui Viktor Kravcenko, la procesul căruia a fost martor al apărării), Garaudy a abandonat, după 1968, ideologia marxistă în favoarea teologiei sud-americane a eliberării, pe care a părăsit-o pentru Islam, la care Garaudy s-a convertit, ajungînd (în faimosul său eseu, Les Mythes fondateurs de la politique israélienne, 1995) să nege camerele de gazare și să denunțe „impostura” statului Israel.
Cartea lui Wolton trece în revistă mai multe cazuri asemănătoare de derive ideologice de stînga, consecutive dispariției comunismului și adeziunii foștilor săi adepți la constelația contemporană de doctrine umanitariste. Analiza autorului se concentrează asupra intelectualității franceze, care a fost, majoritar, principala purtătoare a stindardului ideilor de stînga din întreaga Europă de apus. Ancheta sa ar fi meritat extinsă și asupra formelor îmbrăcate de negarea crimelor comuniste și în alte state, îndeosebi în cele foste socialiste. În România, de pildă, amintirea lăsată de comunism, foarte puternică după 1989, a fost treptat aruncată în irelevanță sau marginalizată în expresiile sale (literatura carcerală și – în anii din urmă – chiar Muzeul de la Sighet) atît de prezența în noile structuri de conducere a celor compromiși de pactizarea cu fostul regim (interesați să-și șteargă urmele), cît și de concurența cu memoria Holocaustului, greu asumată de societatea românească după deceniile de ocultare de mai înainte. Procesul și executarea cuplului Ceaușescu a spălat pe toată lumea de păcate, transferînd responsabilitatea pentru tot ceea ce se întîmplase asupra unui singur om.
În Republica Moldova, fenomenul, așa cum îl înțeleg eu, a fost, pînă la un punct, asemănător, deși mult mai complicat. Înăbușită (mai bine zis, puternic controlată) și aici de unii dintre oamenii „de dinainte”, care au îmbrăcat repede noua haină a democrației, memoria comunismului a fost involuntar ținută în arier-plan și de disputa dintre partizanii așa-zisei identități istorice „moldovene” și cei ai României, al cărei epicentru îl constituie raporturile cu țara de dincoace de Prut, în trecut și astăzi.
Pentru a ne da seama cum se cuvine de toate aceste lucruri, ar fi nevoie de o carte. Pentru scrierea ei, modelul captivantului eseu al lui Thierry Wolton ne stă la dispoziție.
_______
Thierry Wolton, Negaționismul de stînga. Traducere din franceză
de Georgeta-Anca Ionescu, București, Ed. Humanitas, 2019
_______
1 Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism, şi unicitatea „Şoah”-ului. Traducere din franceză de Mona Antohi, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1999. Am comentat cartea tot în această rubrică, într-un număr din acel an al revistei.