Categorii

Parteneri

Groapa, o paradigmă basarabeană (Iulian Ciocan, Dama de cupă)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Groapa, o paradigmă basarabeană (Iulian Ciocan, Dama de cupă)

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu

Ambiția oricărui scriitor e să creeze un topos specific, să aibă o temă sau câteva idei care să-l definească, să-i dea un chip recognoscibil în peisajul literelor. Iulian Ciocan încearcă să-și configureze un asemenea profil auctorial, descriind Chișinăul, un oraș în mare parte necunoscut literaturii basarabene, care s-a alimentat decenii întregi din ruralitate, din mitul nucului de la poartă și al fântânii cu ciutură de la răspântie, pentru că veșnicia s-a născut la sat (nu într-o magherniță de la Poșta Veche!), acolo de unde-și trag obârșia mai toți condeierii noștri. Spațiul și spiritul citadin sunt o achiziție relativ recentă în Basarabia. De fapt, e un continent sau, mai degrabă, un arhipelag care-și caută exploratorii.
Iulian Ciocan este unul dintre temerarii avântați să-l cucerească, iar ceea ce a revelat până acum în romanele sale consacrate urbei de pe Bâc a fost marasmul ultimilor ani ai URSS-ului (Înainte să moară Brejnev, Polirom, 2007) și haosul, urâciunea tranziției basarabene (Tărâmul lui Sașa Kozak, Tracus Arte, 2011 – tradus deja în Slovacia și în Franța). Odată cu cel de-al treilea roman al său, Iar dimineața vor veni rușii (Polirom, 2015), Iulian Ciocan își modifică oarecum obiectivul, intră pe teritoriul fobiilor noastre ancestrale: spaima de o invazie rusească, oricând posibilă, motiv pentru care i s-a reproșat, nu fără temei, în unele cronici, că se joacă periculos de-a ucroniile, că imaginația sa, prea slobodă, poate trezi forțele întunericului, poate încuraja, prefigura catastrofa. Cuvintele, nu-i așa, provoacă realitatea, o scot din indeterminat, îi dau consistență. 
Însă, dacă în acest roman descoperi, într-un târziu, că invazia rusească nu e decât subiectul unei cărți scrise de protagonistul narațiunii – un tânăr care intră imediat în vizorul structurilor de securitate ale statului (ce reconfortant este să știi că cineva ne veghează!) –, adică o ficțiune de gradul doi, mi-e teamă că în Dama de cupă, cel mai recent roman al lui Iulian Ciocan, nu mai avem scăpare – nici ele, personajele, nici noi, cititorii. 
Intriga, pe scurt, e următoarea. Întors acasă de la un chiolhan de pomină,  Nistor Polobok, important funcționar la primăria Chișinăului, corupt până-n măduva oaselor, nimerește cu piciorul într-o crăpătură din asfalt, apărută în dreptul casei sale somptuoase de la Telecentru, și își luxează dureros glezna. Fisura crește pe zi ce trece, iar eforturile drumarilor, alertați de cinovnicul tot mai îngrijorat de această anomalie, nu dau rezultate, crăpătura reapare a doua zi, mai mare, mai adâncă. Groapa distruge zidul de împrejmuire al casei lui Polobok, se extinde spre blocurile din preajmă. Prăpastia emană miasme insuportabile și niște sunete stranii, lugubre, precum cutia de rezonanță a unei camere de tortură. „Nistor Polobok simți cum noianul acesta îi ciuruiește creierii, cum îi provoacă o disperare devoratoare (…) Apoi, în mod inexplicabil, întunericul vâscos din groapă se risipi încetișor și o pânză monocromă se coagulă în adâncimea crăpăturii, înghețându-i sângele în vine funcționarului pleșuv. Iar pe pânza aceea, ca pe un ecran, începură să se succeadă într-un ritm diabolic imagini multe și ciudate. Văzu coloane de manifestanți care vociferau revoltați și se luau la bătaie cu niște polițiști cruzi, văzu un sat în ruine prin care înainta un tanc pe a cărui turelă scria „Za rodinu!”, și acel tanc remorca un car în care, pe un morman mare de flori veștede și prosoape ieftine, ședea un bărbat durduliu, sprâncenat, un bărbat care zbiera „Unire, moldoveni!” (…), văzu niște gospodine defeminizate, acrite, încârligate sub greutatea unor sacoșe și torbe, văzu o bătrână știrbă pe care o viola un adolescent descreierat într-un sat uitat, văzu cum un killer îl omoară cu sânge rece pe un om de afaceri care refuzase să plătească tribut mahărilor, văzu, la o alimentară, un rând lung de oameni posaci și prost îmbrăcați, și – culmea culmilor! – văzu cum un funcționăraș arogant și lacom lua mită de la un cetățean disperat…” (p. 22)
Narațiunea intră așadar într-o spirală mistică. Groapa care amenință în scurt timp să mistuie nu doar casa și cartierul lui Nistor Polobok, ci întreg Chișinăul, întreaga țară, are funcție punitivă, e un Armaghedon provocat de păcatele indeniabile ale locuitorilor orașului, în special ale oamenilor politic i și ale funcționarilor de stat, cum este și Polobok. Evenimentele ulterioare confirmă cele mai sumbre bănuieli ale acestuia: abisul înghite lacom blocuri, autoturisme, maxi-taxiuri, copaci, chioșcuri și oameni de toate vârstele și stările sociale. Alergând de colo-colo, pentru a contabiliza etapele dezastrului, autorul surprinde un moment – ora 9.38 dimineața –, secvență, ai zice, filmată în ralanti, cu pacienții și medicii unui spital prăbușindu-se în prăpastie. Dispar sute de oameni, vinovați sau inocenți (dar cine este cu adevărat inocent pentru a fi cruțat?)…
Există totuși cineva, o ființă aleasă, care poate salva orașul, care poate opri catastrofa: misterioasa „damă de cupă”. Nistor Polobok o caută, cu disperare, la sugestia unei ghicitoare planturoase. Trebuie neapărat să o găsească și să-i ceară iertare. Asta pentru că între multele sale păcate,  nelipsind nici adulterul – unul e cel mai grav: cel comis împotriva interesului public, atacul împotriva libertății de exprimare. Dama de cupă are un nume: Natalia Mereacre, este reporter la ziarul Inamicul corupției (hrănit din granturi occidentale), o fată pe care Polobok, „funcționarul pleșuv”, a bruscat-o odată, ieșindu-și din pepeni din cauza întrebărilor ei enervante, și nu doar a bruscat-o, ci i-a spart și aparatul de filmat. 
Iulian Ciocan nu-și ține spotul exclusiv pe acest cuplu „electric” – funcționarul pocăit, asaltat de remușcări, și ziarista justițiară – care concentrează conflictul din roman și dezlegarea lui, ci derulează în paralel și alte episoade cu personaje care își construiesc într-un fel sau altul o relație cu abisul din centrul orașului, fantasmând pe marginea lui. Această privire diseminată a naratorului sporește senzația de cronică, de relatare evenimențială, abruptă, alertă, ce schimbă mereu perspectiva. 
Pensionarul Valeriu Drumea face crize cardiace din cauza bogătașilor neobrăzați care frig carne în curtea nenorocitului său bloc hrușciovist: groapa îi dă sentimente de groază și bucurie deopotrivă, un mixt emoțional care-i va provoca un infarct. Prozatorul minimalist Iulian Iordăchescu, aflat într-o lungă perioadă de sterilitate creativă, vede în calamitatea ce cuprinde orașul o sursă de inspirație: groapa, înțelege el, adună tot răul tranziției moldovenești. Și pentru profesorul de filozofie Ion Jizdan, prăpastia devoratoare de la Telecentru reprezintă detaliul care-i va desăvârși teoria „spațiului ciudat-miraculos”. Groapa ce înghite oameni, clădiri și instituții este dovada peremptorie a fantasticului strecurat în realitatea post-sovietică: „Aceeași irezistibilă influență (a spațiului ciudat-miraculos – n.m.) îi făcea pe oameni să distrugă băncile în parcuri și scaunele în stațiile de troleibuz, să ragă în puterea nopții pe scările blocurilor, să arunce chiștoace pe trotuare, să-și facă selfie pe fundalul străzilor cotropite de cerșetori, să nu plătească impozite și să ceară cu insistență salarii și pensii europene, să-i bălăcărească pe guvernanții corupți și fățarnici și totuși să voteze pentru aceiași politicieni dubioși, să-și parcheze mașinile în curțile blocurilor și în același timp să fie nemulțumiți de faptul că progeniturile lor nu au un loc de joacă în aceste curți-parcări.” (p. 126)
Un sergent de poliție, care-și face rondul în zona calamitată, va avea revelația căsniciei sale lipsite de bucurii virile, atunci când va urmări acuplarea frenetică a unor tineri pe marginea gropii, înainte ca o nouă surpare a pământului să-l înghită pe unul dintre amorezi (eros și thanatos laolaltă!). 
Lucrurile nu se opresc aici. Un dezastru de proporții are impact asupra conștiinței publice. Groapa inspiră arestări, investigații penale, teorii ale conspirației, mișcări de protest, apariția unor partide de opoziție, insurecții de stradă. Cititorii familiarizați cu bestiarul politic moldovean vor afla cu ușurință în personaje de genul primarului Denis Cartof (ah, icoanele din biroul acestuia, covorașele cu domnitori, portretul de mari dimensiuni al poetului Grigore Vieru!), în subalternul său Adrian Cotețov și, firește, în Nistor Polobok însuși, prototipuri în realitate. O lume de fantoșe dominată de Marele Oligarh, „sforarul cu moacă de cimpanzeu” – prezență ubicuă și discretă, cel mult o referință anxioasă în roman. Și tocmai această devoalare facilă și imediată, recunoașterea moravurilor unei lumi degradate, eșuate în minciună și promiscuitate, imaginea tragicomică a imoralității moldovenești asigură succesul de librărie al Damei de cupă. Un succes pus în evidență și de lansarea de la Chișinău – un eveniment care a atras un public entuziast, dornic să-și declare complicitatea cu autorul. 
Din păcate, viața, evenimentele din ultimele zile ne lasă tot mai puțin loc de glumă și de satiră veselă, ne taie cheful să ne mai jucăm de-a ucroniile literare. Identificarea realității cu ficțiunea tinde să devină absolută în Republica Moldova. Închizi cartea lui Iulian Ciocan și îți dai seama, oripilat, că lectura nu s-a încheiat, subiectul se derulează în continuare cu tine pe post de protagonist sau marionetă, după cum îți este alegerea. Nu mai există convenție artistică, metaforele se declară învinse, figurile de stil sucombă, abisul se cască la picioarele noastre, hidos, sfidător, absorbitor…
_______
Iulian Ciocan, Dama de cupă (roman). Editura Polirom, 2018