Parteneri

Gesturi și priviri și atingeri (poetul Alex Cosmescu)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Gesturi și priviri și atingeri (poetul Alex Cosmescu)

Poetica cărții Un spațiu blând care mă primește cum m-ar îmbrățișa (Cartier, 2013) vine în deplină concordanță cu eseurile pline de reflexivitate pură și erudiție ale lui Alexandru Cosmescu. Aceeași trecere lină din planul exteriorului în cel al interiorului, aceeași predilecție pentru cadrul intim al ființei, pentru sufletul corporal, cu profunzimile și subtilitățile sale. Cartea de poezie anticipează chiar prin titlu poetica indicibilului „de parcă”, o carte de mișcări poetice atente și silențioase, executate în/cu vârful degetelor. Trăirea se distilează în nuanțe din care dispare certitudinea, sensul ultim, conturul tranșant. Lirismul e unul al reflecțiilor subtile, al stărilor sublimate într-o curgere discursivă șoptită.
În această poetică a atingerilor ușoare, emoția ia forma gestului, se corporalizează. Dincolo de ritmurile domoale ale vocii, se întrezărește un rit percutant de inițiere în tăcerile sinelui. Tăcerile, stări autarhice, autonome, nu au nevoie de cuvinte, mai curând cuvintele au nevoie de tăceri. Din aceste tăceri vine adevărul și căldura, care sunt înțelegere și împăcare. Mișcarea definitorie aici e cea a eului care închide ochii, închide cortina lumii pentru a se replia în cea a sinelui, la care ajunge prin tăcere și reculegere: „am stat un timp în genunchi și/ am tăcut”. Perturbatoarea tăcerii și singurătății e frica, care „îmi zgârie uneori pielea pe/ dinăuntru”. Frica și frigul le pot anula doar bunătatea și dragostea: „prezența ta e antipodul fricii/ atingerea ta e antipodul fricii”.
Umărul, genunchiul, palma deschisă sunt oglinzi la vibrațiile interioare, o corporalizare a stărilor evanescente. În gestul recurent de atingere a mâinilor, pielii de pe umăr, reverberează într-o imagine tremurătoare stări, emoții, imagini ale unui eu hipersensibil. Acest eu nu se regăsește într-o lume a zgomotului, de aceea preferă tăcerea și singurătatea, în care oaspete dorit e doar femeia iubită și oamenii buni. Forul său interior are fragilitatea extremă a plantei de cameră pe care numai dragostea celuilalt o salvează de la pieire, dar și forța protectoare a unei cetăți de gânduri, idei, cărți, în care se poate baricada oricând. 
Întinderea palmelor pe genunchi și închiderea ochilor evocă exercițiul yoga de uniune dintre minte, corp și spirit, predilecția eului pentru meditație și trăiri spirituale. Aceste trăiri spirituale opun fricii – tandrețea, opun frigului – îmbrățișarea caldă. Ceea ce ar fi trebuit să erupă în strigăt se întoarce prin ricoșeu în tăcerea ca semn al înțelegerii, ceea ce ar fi trebuit să fie izbucnire de durere și disperare se convertește în gestul tandru al apropierii, ca semn al acceptării. La Alexandru Cosmescu, angoasele, incertitudinile interioare – ajunse la limită – se sublimează în mișcări concentrice de energie pozitivă, calmând, echilibrând, vindecând zonele afectate ale sufletului. Scrisul vine ca o consecință firească a acestor trăiri, care se cer distilate în esențele cele mai fine. Povara de-a fi nu altcineva decât tu însuți este de esență kafkiană și suportată ca o condiție existențială dilematică, suferitoare. Scrisul este o exorcizare a stării de a fi așa și nu altfel (mottoul cărții e cu trimitere la adi urmanov: „pentru adi. când l-am cunoscut, voiam să/ fiu ca el și să scriu ca el. dar nu pot fi altceva decât sunt. așa că am/ scris cartea asta”).
Spațiul blând la care aspiră eul liric este căldura și energia vitală a iubirii care pot fi simțite cu vârful nevralgic al degetelor: „căldura dintre/ noi e un corp pe care pot să-mi trec vârfurile/ degetelor, pe care putem să ne trecem vârfurile/ degetelor –”. Este o lentă pendulare empatică a percepției dinspre exterioritate spre interioritate, dinspre spiritual spre material și invers: „tăcerea are un contur pe care îl poţi atinge cum/ îmi ating pielea de pe umăr”. Sau: „felul în care, când asculţi, mă ţii aproape – cum ai/ lua un copil orb de mână şi/ ai trece cu el strada – cum ai ruga pe cineva să/ închidă ochii şi ai trece cu el strada”.
Spre final ritmul poeziei se accelerează, iar iubirea se articulează simplu, direct, „ceea ce vreau ești tu”, aproape fiziologic, „organismul meu vrea cu organismul tău”. Tremuriciul aici nu mai e frică, nu mai e frig, e trăire plenară a vulnerabilității nobile a iubirii, „unele părți ale/ corpului meu să fie/ părți ale corpului tău/ părțile corpului tău știu/ mai bine ce vrei și/ eu nu știu/ eu nu pot/ dintre noi tu ești/ cea care știe și/ poate și când simt cum/ tremuri tu/ că tremuri și tu/ tremuratul meu devine ok/ tremuratul meu devine acceptabil”. Eul e gata să se piardă generos în celălalt, în ființa iubită: „mâna mea să fie mâna ta pentru că/ mâna ta știe mai bine”. Există o simplitate dezarmantă a acestor versuri: „tu ai toată/ liniștea de care am nevoie/ tu ești toată/ liniștea de care am nevoie”. O simplitate bine surprinsă, pe care nicio sofisticărie despre iubire n-ar putea-o întrece în lirism și tandrețe.
Îmbrățișarea sinonimă învăluirii este mișcarea predilectă a eului liric. Și cadrul liric și cel grafic al poemelor stau sub semnul apropierii și unirii. Parantezele din versuri induc vizual mișcarea de cuprindere, ca stare de beatitudine a eului. Îmbrățișarea tăcerii devine imagine sensibilă prin răsucirea fularului în jurul gâtului, într-un gest de ascundere, acoperire și protecție a spațiului intim. Atingerea umărului este simțită ca o stare de rezonanță intimă a eului cu lumea sa. Dar cea mai importantă este îmbrățișarea alterității, a iubitei, în special, ca o confirmare identitară prin celălalt.
Poemele lui Alexandru Cosmescu au ritmul și muzicalitatea molcomă a rugăciunii, au energia ei pozitivă, ce vine din ideile de bine și iubire. Și totuși nu e o poezie religioasă, ci una a intimității spiritualizate, în care regăsim mesajele biblice ale iubirii și încrederii. Unele versuri ar trebui citite ca o mantra: „rostesc numele altora înainte de somn şi vreau să/ fie totul în regulă cu ei”.