Ce fac zeii când se odihnesc? Cum se distrează ei? Mallarme (iar pe urmele lui, Debussy) a explicat ce face, într-o după-amiază, un Faun. Dar ce-o fi făcând, de exemplu, Apollo atunci când se relaxează? Lasă grijile estetice şi urmăreşte hârjoneala naiadelor? De unde interesul unor literaţi serioşi faţă de jocurile de primprejurul literaturii? Apetitul criticului român pentru biografii s-ar explica poate cumva genetic: cartea exponenţială a [istoriei] literaturii române este, de fapt, un fel de O mie şi una de nopţi. Şi atunci cât ar costa, în context, nedumerirea unui adversar al biografismelor, care se întreabă dacă trebuie răscolită lenjeria intimă a autorilor, de vreme ce pentru literatură contează textul?
Prima impresie pe care ți-o dă recentul volum semnat de Al. (Alexandru) Cistele­can, Zece femei (Cartier, 2016), e un ciudat amestec de tandreţe şi misoginism, criticul adunând literaţii pe criteriul sexului, într-o baie comună (în ziua rezervată, desigur, femeilor). Adevărat, mă grăbesc să spun că aceste „trecute vieţi de doamne şi domniţe” ale literaturii, în selecţia şi interpretarea lui Cistelecan, ne dau un film absolut captivant. Sunt perfecte scenarii de filme în genul mixt, definit azi prin cuvântul-valiză „docufiction”.
Alintându-se, criticul face de fiecare dată un joc dublu (un dublu exerciţiu sadic): mai întâi, ca voyeurist, urmărind viaţa intimă a protagonistelor şi scăldându-se în jocul graţiilor, dar şi al aromelor tari ale dramelor (mai toate: melodrame mai mult sau mai puţin siropoase, dar şi pasionante), iar apoi, cu acelaşi zâmbet impasibil, executându-le textele cu ghilotina critică.
Cartea include parcursurile literare şi sentimentale a zece femei, urmând acelaşi algoritm: mai întâi o biografie a protagonistei, cu trecerea în revistă a victimelor ei (erotico-sentimentale), a protectorilor; apoi ecourile în epocă şi în timp ale operei literare a personajului; în fine, o trecere în revistă a secvenţelor din textele exponenţiale, cu notele puse de criticul Cistelecan.
În debutul fiecărei secvenţe, autorul e un cârcotaş multiplicând bârfele mondene, e frivol şi permisiv, include nu numai datele consemnate şi verificate, ci – după moda nouă, care zice că „totul e document” – şi toate zvonurile. În a doua fază intervine cercetătorul, care sintetizează opiniile privind „viaţa şi opera” eroinelor, practicând o exegetică ecumenică: sunt citaţi toţi criticii care s-au pronunțat în acest caz, sunt audiaţi toţi martorii (cartea e un proces cu două capete de acuzare: viaţa intimă şi poezia). Lovinescu e pus alături de Alexandru Piru, Ibrăileanu alături de Dumitru Micu şi G. Călinescu alături de Ion Rotaru.
Dar aşa e doar la prima vedere. Autorul ia distanţă faţă de unele afirmaţii şi le acceptă pe altele. Îi dă dreptate lui Al. Piru şi nu lui Lovinescu (în cazul Elenei Farago). Vorbind despre Alice Călugărul, Cis (folosesc acest apelativ familiar, pe urmele autorului, care îşi numeşte victimele foarte blând-arogant: Elena, Olga etc.) citează din Ion Rotaru, care zicea că protagonista e „feminină” înainte de orice, apoi îi dă replica: ar fi fost, desigur, interesant dacă poeta ar fi fost masculină înainte de toate… Sau, comentând acordarea unor distincţii academice, presupune: „probabil că şi atunci premiile Academiei se dădeau cam ca acum, absolut derutant şi irelevant”… În alt loc ironizează pe seama „sincerităţii”, remarcată ca o calitate a poeziei (Otiliei Cazimir) de către Aliona Grati, Aurel Leon, Constantin Ciopraga – de „moldoveni” adică.
În fine, aplicaţiile pe text se fac cu bisturiul chirurgului placid [dar] şi, uneori, cinic: vivisecţie, nu disecţie! Aici autorul e judecătorul ultim, rece şi distant, de pe Olimpul zilei de azi.
Cine sunt, aşadar, aceste 10 femei redescoperite pentru istoria literaturii de Al. Cistelecan? Un grup l-ar forma fluturaşii din jurul literaturii. Riria e poeta mediocră şi anonimă, dar care n-are nicio vină, chiar dacă o bună parte din critica vremii a scris în bătaie de joc despre ea. Singurul păcat (împotriva literaturii) nu e al ei – o spune şi Al. Cistelecan – ci al lui A.D. Xenopol, căruia i s-au aprins călcâiele după ea şi a promovat-o intens în literatură.
Un personaj fatidic, în sensul cel mai direct (pentru literaţi, dacă nu pentru literatură), este Natalia Negru (femeia-drog, îi zice Cis). E femeia fatală care i-a nenorocit pe doi poeţi: Ştefan Octavian Iosif şi Dimitrie Anghel (încă o luptă dintre sămănătorişti şi simbolişti). Iosif, divorţat, moare de necaz. La un an, măcinat de gelozie, se sinucide Anghel. Poeta alese să-i iubească pe ambii, crezând „că face operă de caritate, nu de fatalitate”. A ieşit „un film pentru distracţia cartierului”. Recăsătorită cu un profesor din Chişinău, cică ar fi ţintit să devină soţia lui George Murnu. Dovadă ar fi şi o epigramă a acestuia: „Ca amantă e şarmantă/ Ca nevastă e năpastă”. Era o Hippie cu anticipaţie, pune diagnoza Al. Cistelecan, citindu-i opera, o poveste romanţată despre triunghiul conjugal, despre dragostea pentru cei doi poeţi, ea visând la un soi de iubire fără gelozie şi fără prejudecăţi. Poezia ei e nulă („un Iosif feminin”), în proză are însă unele secvenţe memorabile, mai ales cele legate de senzualitate.
A treia poetă din această categorie e „basarabeanca electrică”, femeia fatală după care au oftat mai multe somităţi, pe nume Olga Cantacuzino (sau Cruşevan). Ca să fie limpede diapazonul, eseistul-naratorul Cistelecan începe registrul cunoştinţelor ei de foarte sus: Paul Valery, Paul Claudel, Roger Martin du Gard, Andre Gide, Francois Mauriac, urmând Goga, Minulescu… Dar adevăratul personaj-victimă este Cezar Petrescu. Eh, de-ar fi poezia Olgăi precum era Olga, zice autorul într-un loc, regretând că femeia nu şi-a putut trece pe hârtie ceva din „senzualitatea ei igniforă şi narcotică!”. N-a fost să fie. Finalul lui Cis este disperat: „Ah, Olga, Olga, ce-ai făcut şi ce-ai putut face!”
Al doilea grup sunt „nevestele de simbolişti”. O prezenţă feminină delicată este Claudia Millian: „femeie frumoasă şi elegantă, electrizând aerul”; „firavă şi fermecător de feminină”. Până şi Rebreanu, zice autorul cărţii, vroind să scrie despre poezia ei, scrie despre femeie: „o poetă delicată, fină, iubitoare de senzaţii vaporoase”. Filmul despre ea nu va fi o dramă (nici măcar melodramă), ci mai curând un vodevil, care începe cu o scenă de comedie franţuzească: întâlnirea cu Minulescu, la care o trimite… chiar soţul ei. Începe un dialog erotic în versuri, care nu va sfârşi niciodată. Fire artistică, Claudia făcuse Belle-Arte şi Conservatorul (artă dramatică, cu Lucia Sturdza Bulandra!). Găzduiesc, împreună cu Minulescu, saloane artistice. Scrie poezie, memorialistică, dramaturgie, cronică dramatică şi plastică. O poetă a senzualismului, mai ales în primul volum. Serioasă la maturitate, se cuminţeşte şi se pocăieşte spre apusul carierei. O structură evolutivă „tradiţională” şi cuminte, fără excese.
Agatha Grigorescu-Bacovia s-a bătut pentru soţul ei cu toată lumea, inclusiv cu poetul însuşi. Este umbra acestuia, inclusiv în poezie. Aşa e văzută de toată lumea (deşi Perpessicius o asocia mai curând cu roiul din jurul lui Minulescu). Al. Cistelecan o prinde scriind romanţe cu vocabular bacovian (sic!). Mie unele texte mi-au amintit de parodiile lui Caragiale: o abundenţă nestăvilită de „motive simboliste”. Este chiar Minulescu placat pe Bacovia, prevestind manierismul anilor ’70.
Sanda Movilă este a treia „soţie simbolistă”. Inteligentă, nelipsită de talent şi foarte geloasă. Din viaţa ei comună cu Felix Aderca au ieşit permanent scântei, spre deliciul galeriei. Se poate deduce că scria ca să evadeze din cotidian, departe. O manieristă şi miniaturistă a unor subiecte japoneze, practicând un simbolism al exotismelor.
Otilia Cazimir e „amantă devotată”, o preoteasă a cultului Topîrceanu (concubinajul lor era de fapt o căsătorie nelegalizată). Cârtitoare, lumea nu era încântată de relaţie: prea trainică, prea lungă chiar în comparaţie cu unele căsnicii. A fost fidelă, deşi Top mai călca şi pe alături. Chiar dacă luase premiile Academei, „Femina” şi Premiul Naţional, după Crohmălniceanu ea nu ar fi fost decât „pseudonimul feminin al lui Topîrceanu”. O tipică „miniaturistă”, după Perpessicius. În sumă, prevesteşte şi ea poezia baroc sau manieristă din anii ’70 (pe Brumaru, în primul rând, cel din bucătării, nu cel din budoar, precizează autorul). Verdictul lui Al. Cistelecan: poezia ei pentru copii e singura parte rezistentă a operei.
A treia categorie ar fi cea de… poete pur şi simplu (care au intrat în carte doar pentru că sunt femei). Promovată de Lovinescu, Elena Farago e tratată în interbelic drept „prima doamnă a poeziei”. Dublu premiantă a Academiei, laureată a Premiului Naţional şi a premiului „Femina”. Este cea care – aici autorul cărţii se îmbunează – scoate poezia „din diletantismul de salon, din veleitarismul sentimental rimat, trecând practic de la bovarismul liric al inimii la estetica unui sentiment”. A fost poetă, totuşi, apreciată, uşor diferenţiat, de Lovinescu, Ibrăileanu, Iorga, Călinescu. Sămănătoristă, convertită cam forţat de Lovinescu la simbolism, în ultimul verdict al lui Cistelecan, „tehnic vorbind” nu-i „decât un Minulescu monoton” (e şi firesc oarecum: venind în simbolism din Coşbuc, Minulescu i se potrivea cel mai mult).
Lucia Alioth ar fi „prinţesa poetă şi spioană”. Dar, cum viaţa prinţeselor e discretă, iar a spioanelor invizibilă, mare lucru nu aflăm. Petru Comarnescu bănuieşte că ar fi putut fi agentă a Intelligence Service. Puţinele date biografice îl fac pe autor să treacă uşor la operă. Poeta profesează dragostea-vanitate, imperială, arogantă şi stăpânitoare, semeaţă şi ţâfnoasă. Autorul chiar propune ca pe lângă lirismul salomeic, didonic, magdalenic şi safic, să omologăm în literatura română şi lirismul dianic. În poezie, „e mândră peste măsură, mereu cu teama că-i pătează cineva blazonul imperial al inaccesibilităţii…”.
Alice Călugărul e (după Cis) „o aventuristă”. O boemă, mai precis, aş zice eu (din pasa lui Victor Eftimiu). „Biografia” ei e mai mult zvonuri. Unul, nostim, era cel despre moartea sa, Topîrceanu grăbindu-se să scrie şi un necrolog. Exegetica îi remarcă unele calităţi. Pillat, care o include în antologia sa („cu un număr dublu faţă de Barbu”), o consideră cea mai bună dintre poetele timpului. Pozitiv este şi Iorga. Ilarie Chendi îi surprinde trecerea dinspre sămănătorism spre modernism. O apreciază şi alţii: Perpessicius, Ibrăileanu, Topîrceanu, Demostene Botez. În timp însă, aprecierile au mai pălit. Consistenta analiză a unor versuri e poate cea mai întinsă în toată cartea despre care scriem aici.
Enervat pe subiect, dar încântat de lectură (o scriitură-model pe toate cele trei paliere: de narator, de cercetător şi de critic), îl pun pe autor să tragă jar la turtele mele anti-biografice. Iată concluziile: Poţi să ai o viaţă spectaculoasă, dar asta înseamnă prea puţin pentru destinul tău de artist; poţi să ai o operă spectaculoasă, să impresionezi, să ai impact, în epocă şi în timp. Dar esenţial e să ai operă autentică. Pentru că, la judecata ultimă, Dumnezeul Cis va da verdictul definitiv în temeiul acesteia. Chiar dacă va fi cumva încântat şi de spectacolele anterioare.
Paradoxul este aici: mai puţină biografie, mai multă poezie. Dilema cu literatura e ca dilema cu hoţul de drumul mare. Alege: viaţa sau literatura! Biografia sau poezia?
 
P.S. Acum, când literatura contemporană e asaltată de doamne şi domnişoare cu personalitate şi cu real talent, ar fi fost bizar să scrii despre opera lor din perspectiva relaţiilor cu masculii meseriei, a receptării şi a promovării lor de către bărbaţi. Alte timpurile, altele poetele. Greşesc cumva?
___________
Al. Cistelecan, Zece femei, Editura Cartier, 2015