Parteneri

Garda moare, dar nu se predă!

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Garda moare, dar nu se predă!

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

…Astăzi i-ar fi greu să-şi imagineze când a simţit pentru prima oară o ciudată senzaţie în creierul său – senzaţie de foarte scurtă durată, însă memorabilă prin ciudăţenia cu care-i pusese la încercare cugetul, afectându-l fie şi pe o clipită-două, pe o simplă declanşare de blitz a… anormalităţii din conştiinţa sa. Fusese încercat de foarte strania senzaţie că, acolo, sub creştetul său, se iscase şi creştea, creştea ameninţător, cu intenţia de a ieşi în afară, ca să ajungă din cap – pe cap; deci, avea senzaţia că în creier îi creşte şi se tot măreşte un… bicorn; da, acea pălărie bărbătească de uniformă militară cu două colţuri (pentru a vă putea reprezenta mai limpede şi cum, amintiţi-vă cum arată în portretele de epocă Napoleon cu împărătescul său bicorn).
În prima clipă de după ce-i dispăruse conturul bicornului din imaginaţia afectată sau doar incendiată dintr-un surplus de… impuls, să zicem, de supra-acutizare a emisiei de energii în lume şi, concomitent, de recepţie a energiilor din entropia cosmică, îşi spuse că n-o fi decât o insignifiantă deformaţie de moment de care nu este scutit nimeni, din câte îi spune experienţa sa profesională de peste circa patru decenii de medic psihiatru. Şi-a tot repetat aceasta mai multe zile în şir, după acel blitz de ciudăţenie, mirându-se însă de ce făcuse obsesie pentru un lucru atât de neluat în seamă, care mai mult nu mai apăruse, nu-l mai deranjase, nu-l mai impacientase – da, acel bicorn napoleonian. Iar persistenţa involuntarei rememorări a blitzului cu bicornul îl dădea în alte îndoieli, suferinţe, la un moment dat, un alt blitz ducându-l cu gândul la ceea ce i se întâmplase soţiei sale, Emilia, pe care, din nenorocire, nu a putut-o salva de fatala nenorocire, văzându-se nevoit să o interneze chiar la ospiciul în care lucrează el, chiar dacă ştia, din vechea lui experienţă, că nu ar mai fi nimic de făcut, sperând, totuşi, că, prin vreo minune, iubita lui soţie ar fi putut reveni în albia firescului, la realitate, însănătoşindu-se. Dar nu a fost să fie, rătăcirea Emiliei devenind nu doar cronică, ci permanentă, intensă, încât plăpânda femeie, pe care a iubit-o şi cu care a convieţuit peste treizeci şi cinci de ani, devenise furioasă, agresivă ca o… unui psihiatru nu i se cade să se dea în comparaţii futile, el operând cu termeni concreţi: Emilia atinsese paroxismul demenţei şi, se părea, şi-l înzecea atunci când el, soţul ei, încerca să o viziteze, să o consulte…
Şi totuşi, obsesia acelui blestemat blitz cu bicornul ce părea să-i crească în creier, de-a curmezişul capului, până ar fi putut să-i străbată, din interior, timpanele şi să-şi scoată colţurile prin urechi parcă ar fi scăzut în intensitate, parcă dispărea şi apărea după sincope de tot mai lungă durată. Însă nu dispăruse completamente.
Iar când acum două săptămâni se trezise din somn ca sfâşiat, alergând la oglindă, aprinzând lumina şi ducându-şi palmele la urechi – visase că nenorocitul de bicorn chiar ajunsese să-i spargă, dinăuntru, timpanele! – doctorul nu mai putu adormi până dimineaţă (accesul oniric sau, poate, atacul oniric i se întâmplase pe la ora 2 de după miezul nopţii). De la acel moment, iadul insomniilor îl răpunea noapte de noapte, zi de zi. Nu mai putea face nimic cu neliniştea sa, cu crâncenele îngrijorări faţă de ce ar putea să i se întâmple. Încât astăzi se hotărî ce trebuie să facă. Azi-dimineaţă, când avusese impresia că în cuierul din holul apartamentului chiar văzuse bicornul lui Napoleon şi nu doar îl văzuse, ci şi-l puse pe cap, pornind a cutreiera prin cele trei odăi în care de mult nu mai intrase nimeni, decât el, proprietarul apartamentului.
Când fantoma napoleoniană îl mai slăbi cât de cât, doctorul Cujbă scoase din debara mica şi comoda sa valiză pentru călătorii de scurtă durată, prinzând a pune în ea unele obiecte: două pijamale, săpun, periuţă şi pastă de dinţi, briciul, spuma pentru bărbierit, alte câteva lucruri mărunte. Apoi se îndreptă spre rafturile cu cărţi, chiar luase în mână un volum de Freud, dar, surâzând amar, îl puse la loc.
Comandă un taxi, plătindu-i generos omului de la volan. Ajuns la serviciu, din mers îi ceru infirmierei de gardă să intre la el cu o fişă de internare, iar când aceasta făcu precum zise şeful, intrând în urma lui în birou, doctorul Cujbă spuse:
– Dragă Mădălina, te rog să completezi fişa.
– Sigur, domnule profesor. Pe cine internăm?
– Scrie: Cujbă Maxim…
Infirmiera zâmbi delicat:
– Glumiţi, desigur, domnule profesor.
– Te rog să faci ce-ţi spun: mă internez chiar eu… E urgent… Sunt pe ultima sută de metri, cum se spune… 
Speriată, infirmiera privi îndelung spre şeful ei, mai că nerecunoscându-i chipul crispat. Se sperie şi mai tare, lăsând fişa la întâmplare, şi ieşi pe hol, unde încercă să le spună ceva explicit la doi gardieni ce treceau cu o targă, dar nu reuşi. Intră la medicul adjunct, în fine izbutind să explice clar ce i s-a întâmplat. La început, adjunctul râse cu poftă, zicând: „Bineînţeles că e o glumă”, însă infirmiera de gardă îl contrazise cu convingere:
– Nu, nu e nicio glumă!... Haideţi să vedeţi…
În biroul medicului-şef, el, Cujbă, stătea la masă şi îşi completa meticulos fişa de internare. Nu reacţionă la înfăţişarea celor doi, ci semnă fişa. Apoi se ridică, luă de jos valijoara cu care venise de acasă, o puse pe birou, deschizând-o, scoţând din ea pijamaua şi cipicii, după care prinse a se dezbrăca. Ochii infirmierii mai să iasă din orbite! Prinseră a se mări şi ochii adjunctului, astfel că acesta luă fişa de internare, pe care şi-o completase manu propria profesorul Cujbă, citi diagnoza cu voce tare:
– „Paranoia incurabilă”… După care, către şef: Domnule profesor, cred că e o eroare la mijloc…
Cujbă se opri pe câteva clipe înainte de a-şi îmbrăca pijamaua, spunându-le subalternilor:
– Credeţi că am fost un psihiatru prost?... Aproape patruzeci de ani…
Asta zise şi – brusc! detunător! – lovi în latura biroului său masiv, încât, de spaimă, infirmiera leşină! Lovitura fusese atât de puternică, încât se auzise şi în alte câteva cabinete, din care ieşiseră psihiatrii, infirmierii voinici, care, observând că la biroul domnului profesor uşa e deschisă, la început se iţiră, precaut, înăuntru, iar după ce văzură ce văzură, intrară. Profesorul Cujbă privi, ca prin ceaţă, spre subalterni, strigând cu fermitate:
– Ordonanţă, bicornul meu! – Asta a zis, arătând cu mâna spre uşă. – E acolo, în cuier… Apoi întinse ambele braţe, parcă primindu-şi pălăria imperială, făcând gestul de a şi-o potrivi în curmezişul capului. Bolborosi ceva nedesluşit, după care îi reveni limpezimea cuvântului, e drept, de data aceasta în franceză, profesorul rostind aprig:  La garde meurt mais ne se rend pas
Subalternii priviră unii la alţii, iar infirmiera de gardă, care îşi revenise de câteva clipe din leşin, unde face:
– Nici nu ştiam că domnul profesor vorbeşte franceza! Credeam că ştie numai rusa şi japoneza…
– Ce a spus?! întrebă unul din infirmierii zdraveni, făcând un pas înainte.
– Garda moare, dar nu se predă, le-a tradus medicul-şef adjunct.
– A-a, ceva cu Napoleon, parcă se dumeri celălalt infirmier.
– Direcţia, salonul 6! reveni la română omul în pijama, domnul profesor Cujbă, pornind spre uşa biroului, în timp ce subalternii i se fereau din cale, apoi luând-o după el, iar când, irezistibil, psihiatrul-boss urlă ca fără de sine: – Aveţi a face cu însuşi Napoleon! Jos, Kutuzov! – în câteva clipe cei doi infirmieri zdraveni fură lângă el, luându-l de subsuori, iar medicul-şef adjunct zise:
– Salonul 12, mai ca lumea… E totuşi fostul nostru coleg…
Infirmiera de gardă leşină din nou, iar celelalte colege ale sale, făcându-şi cruce, plângeau în colţurile baticurilor lor albe cu cruce roşie.