La începutul lunii aprilie 2017, la Editura MIT Press, a apărut prima traducere în engleză a unui volum al filosofului și artistului vizual german Marcus Steinweg. Este vorba de The Terror of Evidence (Teroarea evidenței), publicat inițial în germană în 2015.
Scrisul lui Steinweg se încadrează într-o tendință destul de răspândită în filosofia recentă: o încercare de a elabora un text suficient de simpatic pentru un nespecialist, dar care să ofere, în același timp, suficient material de gândit unui profesionist. Sursele formei contemporane ale acestei abordări se găsesc, în mare măsură, în explozia filosofiei poststructuraliste franțuzești din anii 1950-1960, care cultiva o scriitură în același timp accesibilă și elegantă din punct de vedere stilistic, mixând comentariul doct cu reflecția asupra cotidianului și aparent a frivolului.
Riscul unui asemenea demers, desigur, este dual. Pe de o parte, textul se poate transforma într-o serie de reciclări ale unor materiale preexistente – „îmblânziri” ale autorilor pe care îi citezi aprobativ, încercând să-i popularizezi pentru cei care te vor citi. Pe de altă parte, menționarea unor autori complecși – sau a unor concepte pe care, grăbindu-te, le presupui familiare cititorului – poate să facă textul la fel de greu accesibil ca unul „academic”, dar evitând, totuși, ceea ce poate să-și permită un cercetător, și anume examinarea aprofundată a unor concepte, trecând în revistă bibliografia relevantă și încercând să arăți cum se raportează ele la fenomene pe care le descrii riguros.
Strategia la care recurge inclusiv Steinweg pentru a naviga între aceste două extreme este ceea ce putem numi scriitură fragmentară, pentru a evita conotațiile de superficialitate pe care le-a primit termenul „aforism” după abuzurile la care a fost supus, inclusiv recent, pe rețelele de socializare. Tipul de „fragmente” cultivat de Barthes sau Blanchot, care adunau, într-un volum, o serie de texte de dimensiuni diferite – de la o frază la câteva pagini – cu vagi legături tematice între ele, constituind o rețea în care fiecare nod îl iluminează pe celălalt.
În bună tradiție filosofică, Steinweg își prezintă discret demersul ca o reflecție asupra înseși situației filosofiei în ziua de azi. Încă din primul text inclus în volum, întrebarea pe care și-o pune e cea privind măsura în care filosofia poate gândi ceva viu – dacă nu cumva e capabilă să mediteze doar asupra unei epoci istorice deja încheiate, ca bufnița Atenei, despre care Hegel spune că își ia zborul doar după amurg. Într-un alt pasaj, Steinweg scrie: „Am putea defini filosofia ca un răspuns la întrebarea Ce este filosofia? Asta nu înseamnă că există un răspuns definitiv. Din contra, înseamnă că un asemenea răspuns nu va veni niciodată, și că imposibilitatea unui răspuns final la întrebare contribuie la răspunsul la ea. E o întrebare ce se pune din nou și din nou. Nu poți filosofa fără să fii confruntat cu această întrebare, fără a fi îmboldit de ea, încurajat și enervat. E ceea ce menține gândirea filosofică pe muchie. Nu doar că întrebarea apare din însăși inima filosofiei, dar posibilitățile de a răspunde la ea sunt și ele aprinse acolo”. Nu este vorba, scrie Steinweg, de adoptarea unei posturi externe – de a privi la filosofie ca la un animal exotic, încercând s-o descrii și s-o delimitezi fără să ai, în fond, nimic de a face cu ea, cum fac majoritatea istoricilor filosofiei –, ci de efortul de a te confrunta, gândind, cu ceea ce dă de gândit. Pasajul din care am citat începutul se încheie în felul următor: „Nici postura juridică a criticului, nici aroganța profesorală a academicului nu te fac să fii filosof. Până la urmă, filosofii locuiesc în lume retrăgându-și încrederea în ea. Ei trăiesc într-o realitate lipsită de orice evidență. A gândi înseamnă a te confrunta cu această lipsă de evidență. Ea se arată cel mai clar în punctele în care promisiunea consecvenței e nemărginită. Un răspuns inițial la întrebarea Ce este filosofia? ar putea fi: Filosofia este experiența inconsecvenței ca mod de viață”.
Anume aparența evidenței și relația cu ea este nucleul tematic în jurul căruia se adună reflecțiile din acest volum. Textele adunate aici tematizează câte un fenomen, încercând să renunțe la evidențe – la de-la-sine-înțelesurile de la care pornim pentru a ne raporta la el – sau să arate că, mai ales acum, a le lua drept de-la-sine-înțelesuri și a le urma în formularea de judecăți este naiv și limitat. Pentru că de-la-sine-înțelesurile sunt exact locurile în care gândirea (filosofică) se oprește, în care încetează să fie gândire și devine recitare de formule și reproducere de comportamente. În acest sens, un „adversar” al gândirii asupra căruia Steinweg revine sistematic este ceea ce el numește „venerarea faptelor” sau „religiozitatea faptelor” – noua ideologie pozitivistă și scientistă a contemporaneității, o formă de reducționism și de lene a gândirii care, pe de o parte, se teme să treacă dincolo de limitele a ceea ce pare să ne fie dat (și tot ce ne e dat e colorat de condițiile sociale, ideologii, limbaj, experiență anterioară) și, în același timp, privește „faptul” (contingent prin definiție – tot ceea ce se atestă empiric drept fiind într-un fel ar putea să fie și altfel decât se atestă – asta ne demonstrează orice afirmație despre fapte, care este legitimă doar în măsura în care e o afirmație despre ceva experimentat, în care e legitimată de experiența însăși) drept ceea ce ar trebui, în ultimă instanță, să dicteze norme și comportamente.
O angajare „corp-la-corp” cu fragmentele incluse de Marcus Steinweg în Teroarea evidenței ar solicita un studiu mult mai amplu. Ceea ce merită menționat, în încheiere, este că acest tip de scriitură filosofică are toate șansele să conteste prejudecățile care circulă despre filosofie în spațiul nostru: că ar fi erudiție seacă, că nu ar avea nimic de spus despre contemporaneitate sau că ar fi ilizibilă. Forma scurtă, alternând între comentarii inteligente și inedite asupra unui pasaj din Derrida, Kafka, Foucault sau Kant și reflecții neașteptate asupra unui concept precum pasivitate, eleganță, improvizație, înțelegere, halucinație sau frenezie – așa cum se manifestă ele în experiența noastră contemporană –, se dovedește a fi un instrument versatil și perfect adecvat pentru o lume în care majoritatea lucrurilor citite sunt statusuri de variate lungimi pe Facebook. Steinweg reușește să scrie într-un fel în care fiecare text ar putea deveni un status – suficient de accesibil, suficient de relevant și suficient de generator de controverse pentru a merita să zăbovești asupra lui în loc să faci scroll.