Categorii

Parteneri

Forme ale „încetinirii”: „știința lentă”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Forme ale „încetinirii”: „știința lentă”

imaginea utilizatorului Alex Cosmescu

Volumul Isabellei Stengers Another Science is Possible. A Manifesto for Slow Science (E posibilă o altfel de știință. Un manifest pentru știința lentă), apărut în traducere engleză la Editura Polity la începutul lui 2018, capătă o relevanță deosebită în contextul restructurării – sau, mai exact, al disoluției – prin care a trecut recent Academia de Științe a Moldovei.
Pledoaria Isabellei Stengers, cunoscută pentru lucrările ei de filosofia științei și colaborarea cu chimistul și fizicianul Ilia Prigojin, laureat al Premiului Nobel, vizează atât felul în care oamenii de știință își concep propria activitate, cât și atitudinea față de știință a „publicului”, dar și a factorilor de decizie.
O metaforă ce revine sistematic pe parcursul cărții este cea a „găinii care face ouă de aur”. Atât oamenii de știință înșiși, cât și reprezentanții politicii și industriei, dar și publicul obișnuit, tind să vadă știința anume în acest fel. Pe de o parte, oamenii de știință solicită o anumită autonomie – să fie lăsați în pace pentru a putea produce „ouăle de aur”, adică „rezultatele științifice” care pot rezolva toate problemele umanității. Pe de altă parte, și publicul, și politicienii, și industria exercită presiuni asupra științei instituționale pentru a obține respectivele „produse științifice” și a le utiliza în activitatea lor. Utilitatea publică a științei e judecată anume după rezultatele produse.
Or, acest model are o serie de consecințe neprevăzute și dezastruoase.
În primul rând, oamenii de știință tind să-și supraevalueze propria activitate și propriile discipline. Din această supraevaluare provine și un fel de complex de superioritate al savanților în raport cu „publicul ignorant” sau cu vocile care identifică diferite probleme – de ordin etic sau socio-economic – în afirmațiile sau produsele pe care le livrează instituțiile științifice. După cum demonstrează magistral Isabelle Stengers, știința modernă s-a și constituit, de fapt, printr-un proces de „izolare” a obiectului ei de cercetare, ceea ce impune o anumită distanțare în raport cu problemele sau întrebările privite drept „irelevante”. Or, în condițiile lumii actuale – și un exemplu util în acest sens ar fi catastrofele provocate, intenționat sau nu, anume de „progresul tehnico-științific” – „irelevante” pentru oamenii de știință au devenit nu numai întrebările de ordin filosofic sau etic, ci și preocupările de ordin social. O altă metaforă pe care o utilizează autoarea este cea a „somnambulului” care, fără să conștientizeze ce e în jur, merge sigur pe marginea acoperișului și care, dacă ar fi trezit, ar risca să cadă. Isabelle Stengers argumentează că această figură corespunde destul de bine cu savantul încrezător în propria disciplină, care lucrează în făgașul său bine stabilit fără să-și pună probleme care l-ar face să aibă dubii cu privire la însăși albia pe care o urmează. Mai mult decât atât, savantul îi condamnă pe cei care pun problemele pe care el nu vrea să le pună – sau pe cei care vor să-i contextualizeze activitatea –, afirmând că declarațiile lor sunt „non-științifice” și deci merită ignorate atunci când vine vorba despre „știința adevărată”, care se ocupă de „fapte”, nu de „opinii”.
O a doua problemă majoră ține de specificul științei actuale, dictat, oricât de straniu ar părea, de formele și practicile de evaluare a activității științifice răspândite din ce în ce mai mult în Occident și care, de ani buni, sunt luate ca reper și de forurile din Republica Moldova. Relevanța rezultatelor obținute de oamenii de știință se calculează prin numărul de brevete obținute, numărul de articole publicate în reviste de top (cu „factor de impact”, incluse în bazele de date internaționale, supuse unor recenzii „oarbe”) și prin numărul de citări. Conținutul acestor articole este exclus, practic, din criteriile de evaluare utilizate de birocrații care decid cui să dea finanțare și cui nu. Respectiv, se încurajează spiritul de competiție – „cine publică mai multe articole”, practic indiferent de relevanța pe care ar putea s-o aibă conținutul lor. „Faptele obiective” prezentate în respectivele texte nu privesc pe nimeni altcineva, arată Isabelle Stengers, decât pe alți oameni de știință și, în cele mai multe din cazuri, nu aduc nimic interesant și radical nou pentru comunitatea științifică, constituind o simplă acumulare de lucruri pe care oamenii de știință „deja le știu”. Un cercetător în vârstă de la Arhivele Husserl din Leuven îmi spunea, în timpul unui stagiu, că îi e milă de situația în care sunt puși tinerii care încep să lucreze în mediul academic. Primul articol, spunea el, îl publicase pe la treizeci și ceva de ani, în preajma susținerii tezei de doctorat, și nimeni nu făcea presiuni asupra lui să publice. Or, în prezent, tineri de aceeași vârstă care vor să fie angajați într-un post în mediul academic prezintă CV-uri cu liste de zeci de articole, publicate în reviste de top, știind că anume numărul de articole publicate s-ar putea să facă diferența dintre doi candidați cu calificări egale.
Însă Isabelle Stengers evită idealizarea unui „trecut” în care lucrurile stăteau mai bine și oamenii de știință „aveau timp” pentru a medita în voie asupra rezultatelor lor. Ceea ce propune ea, în schimb, este cultivarea unei noi atitudini atât față de sistemul însuși al științei instituționalizate – o deturnare dinăuntru a practicilor dubioase, în primul rând a celor ce țin de evaluare –, cât și față de „publicul” care poate, în același timp, formula obiecții, dar și contribui la reconceptualizarea de către savanți a propriei lor activități. În cuvintele autoarei, „Știința lentă reprezintă nu doar o provocare la adresa științei rapide, mobilizate. E și un pariu. Un pariu pus pe capacitatea colectivelor de gândire științifică de a intra în noi relații simbiotice cu alte colective, preocupate de alte lucruri. Termenul «lent» [slow] indică el însuși acest pariu. Lentoarea desemnează azi toate mișcările sociale care încearcă să scape de ceea ce e propus în numele eficienței, descoperind că, în numele ei, au fost tăiate sau distruse multiple relații, înlocuite de divizări și opuneri între interese contradictorii”.