Forma bazală a solidarității: Timothy Morton și raportarea 
la nonuman

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Forma bazală a solidarității: Timothy Morton și raportarea 
la nonuman

imaginea utilizatorului Alex Cosmescu

Filosoful britanic Timothy Morton este considerat unul dintre cei mai radicali și originali gânditori ai momentului. Încadrat în mișcarea numită filosofie orientată spre obiect, apărută la începutul anilor 2000, Morton are și o intensă colaborare cu artiști cum ar fi Bjork – corespondența dintre ei a fost publicată pentru retrospectiva pe care a avut-o muziciana islandeză la MoMA în New York. Filosoful încearcă să forțeze limitele a ceea ce luăm ca fiind de la sine înțeles, în texte provocatoare, dificile în alt mod decât e filosofia academică tipică: dificile pentru că sunt fluide, sar de la o temă la alta fără vreo legătură aparentă și contestă concepte sau moduri de a gândi pe care le credem indispensabile oricărui fel lucid de a privi la lucruri.
În cea mai recentă lucrare publicată, Humankind. Solidarity with Nonhuman People (o traducere aproximativă – ținând cont de felul în care se joacă Morton cu termenii din titlu – ar fi Genul uman. Solidaritatea cu ființele nonumane), apărută la Editura Verso în august 2017, Morton propune o radicalizare a modului în care gândim atât ființa umană, cât și ceea în raport cu ce o diferențiem.
În felul în care prezintă el lucrurile, ființa umană – sau ceea ce ne-am deprins să numim om – este în mod necesar întrețesută cu elemente pe care nu avem cum să le numim umane. Suntem nu pur și simplu „animale raționale”, ci mai mult decât atât: o întreagă „menajerie” de bacterii, microbi, organite, care funcționează împreună fără ca noi – cei care ne percepem drept „posesori” ai organismului – să fim conștienți de asta. E unul dintre aspectele „nonumane” definitorii pentru ființa umană ca atare. În termenii autorului, nonumanul bântuie umanul, constituindu-l.
Explorarea unor fenomene de acest tip îi permite lui Morton să conceptualizeze, opunându-se ideii pe care gândirea sistemică o ia ca fiind de la sine înțeleasă, un întreg care este mai puțin decât părțile sale. De obicei, tindem să spunem că întregul nu poate fi redus la părțile sale componente, le depășește, este mai mult decât ele. Morton, în schimb, percepe întregul ca fiind mai puțin decât ceea ce îl compune: fiecare element inclus în el este, de fiecare dată, mai mult decât simpla funcție pe care ar avea-o într-un sistem.
În această întrepătrundere a lucrurilor, ele capătă un caracter spectral: nu le mai putem defini în termeni stricți și nu mai știm la ce să ne așteptăm de la ele. Spectrale sunt, de exemplu, deșeurile de plastic pe care le găsim acum în straturile geologice recente: o extensie a noastră, unul dintre modurile în care, nolens-volens, suntem întrețesuți cu funcționarea mai multor ecosisteme sau a globului ca întreg.
Ceea ce contestă Morton este perspectiva antropocentrică pe care o luăm ca fiind de la sine înțeleasă și care ne colorează modul în care ne raportăm la ceea ce privim drept nonuman. Nu avem de a face cu o delimitare netă între uman și nonuman: ele se întrețes, fără să fim justificați să dăm prioritate unuia sau altuia. Unul dintre reflexele filosofiei este să interpreteze lucrurile în termenii felului în care apar ele entităților structurate așa cum suntem noi. Or, Morton încearcă să gândească o lume în care înțelegerea lucrurilor nu este un mod privilegiat de acces la ele – nu este ceva superior atingerii sau lingerii de către o pisică sau vibrației inaudibile a unui munte. Să elaboreze un mod de a gândi pentru care să nu existe, de exemplu, o discontinuitate radicală între acțiunea umană și comportamentul albinelor care construiesc un stup. Perspectiva antropocentrică este, în acest sens, o formă de speciesism – o discriminare bazată pe apartenența la o specie considerată prioritară în raport cu altele, ca și cum ar avea mai multe „drepturi” decât ele.
Miza finală a filosofului este, în Humankind, regândirea unei politici de stânga care să includă în rețeaua solidarității nu doar ființele umane oprimate, ci și nonumanul – atât entități cu care interacționăm în mod curent și conștient, cât și cele cu care suntem împreună fără a realiza acest lucru. Într-un joc de cuvinte, Morton numește atitudinea pe care vrea s-o cultive kindness – blândețe –, făcând referință și la conceptul de ajutor reciproc al prințului anarhist Kropotkin. Această blândețe-solidaritate ar fi forma de coexistență la care să recurgem atunci când tot restul eșuează, ceva care nu trebuie gândit nici ca dragoste, nici ca empatie, ci ca formă bazală de a fi împreună cu – deci solidari cu – ceea ce ne înconjoară: „Conștiința ecologică înseamnă că în orice grupare politică ceva este, cu necesitate, exclus – orice mulțime de entități politice are o fragilitate și o inconsecvență fundamentale. Această excludere necesară este locul unei violențe, solidaritatea fiind mereu în poziția structurală de a dori să cuprindă mai mult, să cuprindă totul. Dar această dorință este tocmai sentimentul compasiunii, în starea ei cea mai bazală, cea mai puțin exagerată, o pasiune-de-a-coexista, o tendință-de-a-fi-cu”.
Cultivarea acestei solidarități, inclusiv prin regândirea modului în care ne concepem pe noi înșine și ceea în raport cu ce ne definim, înlocuirea perspectivei antropocentrice, ar putea fi, afirmă Morton, un mod de a anula efectele „separării” instaurate odată cu descoperirea agriculturii și cu introducerea religiei instituționalizate, care, conform lui, au făcut ca omul să se separe radical de nonuman și să se considere superior acestuia. Consecința acestei separări – și trauma ei – este, de exemplu, cea de-a șasea extincție în masă a speciilor vii, la care asistăm în prezent. Astfel, am putea să înțelegem că dezastrul apocaliptic nu e neapărat să fie un asteroid care ar lovi globul și i-ar perturba radical condițiile: dezastrul suntem noi înșine și tipurile de entități nonlocale – hiperobiecte, cum le numește Morton – pe care le creează acțiunile noastre, cum ar fi încălzirea globală.
Scrisă cu o pasiune atipică pentru textele academice, Humankind își trece cititorii prin descrieri ale unor fenomene extrem de variate – de la resemnarea deținuților din lagărele de concentrare la solidaritatea cu animalele vânate sau la extazul petrecerilor rave – pentru a arăta cum putem înțelege o serie de lucruri care deja se întâmplă și pentru a tatona feluri în care putem vorbi despre ele.