Categorii

Parteneri

Fire de fire

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Fire de fire

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Uneori, precum în cazul tău, Walt Whitman, – în cazualitățile diverse ale sufletului, spiritului tău – firele de iarbă sunt fire de fire omenească, fire de viață, pentru că mirabilă nu e, nu, sămânța de nisip ce naște perla – primordială rămâne sămânța ierburilor în care palpită foșnetul de câmp, amiezile de grădină – acolo, în Eutopia ca miracol al mirabilei U t o p i i d e S i n e cu fire de fire, cu fire de simțire, cu fire de cugetare; altfel spus, cu fire de spirit, de caracter sau – ca să ne amintim de un poet român – și cu fire de jazz peste prerii, câmpii, pășuni montane sau peste cele de mai jos de nivelul mării.
În cazul meu, ele sunt și fire de copilărie, în care și acum îmi amintesc cum, prichindel încă neîndemânatic, din cătina haturilor, din spicele mohorului adunam șuvițe de lână lăsate de turme, le puneam în buzunare – și parcă lângă mine pitulicile își făceau cuiburi moi și călduroase, inclusiv din firele de iarbă și firele de fire ale copleșului ce eram.
Reveneam a doua zi, harnic alergând pe imaș cu zgărzi purpurii în mână, prinzându-le la gâtul mieilor – să nu le fie de deochi! Iar după ce isprăveam preafrumoasa muncă, pocneam victorios frunze de liliac în pâlnia fragedelor palme pătate cu alb și cu verde, cu lapte, cu iarbă și clorofila firelor mele de fire care mă făceau să înțeleg că, dacă fac un pas – nuanțele se schimbă în lume, în peisaj – atingerea gleznei scutură câteva semințe din spicul ierbii pârguite ce tăinuiesc în ele, predestinat, dreptul revenirii; talpa strivește alte steble de iarbă, concomitent contopindu-le cu huma semințele coapte – acestora sporindu-le șansa reîncolțirii multianuale...
Încă un pas – și altul e unghiul din care vezi imperiile, preriile...
Iar peste ani, relația mea destul de intimă cu firele de iarbă, cu fire de fire, de viață, o înțelegeam drept miracolul ce s-a pârguit întru ceva înțelepciune și că ar mai fi, ar mai fi, omule-trecătorule, ceva timp, pentru ca lipsa de suferință să ajungă otavă – proprie iarbă de leac – și, aproape biblic, – porumbelul cu stebla de otavă în cioc are a simboliza totuși resemnarea, nu pacea sufletului (să se ia aminte la eventuale asperități de retorică), împăcarea cu sine, cu propriile fire de fire, cu propria prerie de păreri de rău ce nu sunt comparabile cu entuziasmul; exaltarea nu merge ca prolog la definitivul sistem yoga al vieții (alias morții) de apoi – nimic paradoxal în a-ți imagina – mutual – moartea ca viață și ca iarbă multianuală, aceasta fiind și una dintre menirile prezentei mărturisiri ca poveste de speranță (cu îmbunătățiri...), precum e și uluitorul tău poem, Walt Whitman, care se subînțelege contrapunctic nu că în prezentul text, ci în vârstele mele ca subtext, în universitățile vieții, cum se mai spune ușor pompos, dar potolit de tristețea unui lied ad hoc, pentru că, în a vârstelor noapte geroasă, stelele-s roi de cruzime, raza li-i lamă tăioasă pentru iubiri anonime – și tu îi spui iubitei, ce poate fi chiar propria-ți viață dimpreună cu iubita propriu-zisă: „Închide dar pleoapa, îți șoptesc, uitarea e rouă fierbinte pe ierburi de leac care cresc din vise ca din morminte...” – Ca o rugă prelungă, în vreme ce foarfece nevăzute, neauzite, amenință creștetul subțire al vegetației, iar un fel de sabie a lui Damocles șuieră în vânt și cele mai ferite de urgie sunt ierburile lipite de țărână... – Dar te întrebi: și cele mai ferice?
Fire de fire... fire de iarbă a(le) caracterului care ne pune în diverse raporturi cu lumea, cu firea lumii – ierburile posomorâte sub hoaspa brumei se îmbină în mai vasta cernere, ceremonie verbocreația dicteului bine temperat pe ebenul xilofoanelor junglo-silvane sau tundro-siberiene și vocea încercând să re-nască, dar re-murind în gâtlejul căptușit cu praful de tăciune al șamanilor, în cel al cantorilor în strane putrede, cariate, – aleluia în amestec cu urlet de lup singuratic ce s-ar vrea și el domesticit, precum câinele ce urlă la soarele negru al decadenței în firea dramatic-elegiacă a firelor de fire, de iarbă, pe când noi, vagabonzii culturali ai exotismului, mergem, mergem îndelung, inclusiv prin continentul sau doar prin preria Whitman, ca totdeauna când nimeni nu știe încotro, din vreme în vreme ascultând bizarul pocnet al greierilor care se zbat sub bristolul hărții așternute peste ierburi de alți și tot alți globe-trotteri, unii docți, chiar cititori de cărți șamanic-ezoterice (dar și, altele, exoterice) egiptene despre pregătirile trecerii/re-trecerii sufletelor prin Cartea morților faraonică, unde se spune sentențios că ai privit tu cât ai privit iarba de sus în jos, dar vine inevitabil și timpul ierbii de a te privi (pe tine) de sus în jos. (Și chiar se creează impresia că, în cimitire, de pe marginea gropii proaspăt săpate, firele ierbii ar privi în viitorul mormânt și – câteva clipe – chiar peste sicriul lăsat acolo, jos; acesta și este momentul în care omul ce a tot privit iarba de sus în jos este la rândul său privit aidoma de iarbă – el, om și istorie, și legendă, și prezent, și antichitate – pentru că, chiar dacă nu ești înger sau Orfeu, omule, – privește către casă; lira masivă te urmează ca fermecată, levitând la firul și firea ierbii, iar când vei întoarce capul – printre coardele ei vedea-o-vei pe Euridice ca după gratii – de fostă viață, de fostă speranță, de eternă închisoare... Strunele lirei – mute, ne salută doar clătinatul și țiuitul tăcerii ierburilor în care ne dumerim că predispoziția reculegerii letale e una înnăscută (sau îmmurită) –o pre-concepere de asemenea e asemenea dezolării ca nesigură înălțare de imn orf(e)ic, adică – orfevru al imnului întraurii dimineților sau apusurilor de către soarele înălțător sau coborâtor – de spiritul așijderea înălțător-coborâtor, neliniștit de atâtea întâmplări din lume, inclusiv de pe malul ierbos al Nilului, Volgăi, Dunării sau Nistrului, unde peștele e scos din apă de oțelul semnului de întrebare prins de buza sângerândă, peștele zbătându-se în palida iarbă nedumerit, apoi resemnat, când în fiece solz soarele îi bate câte o medalie a umilinței, în vreme ce inginerul-pescar (posibil și unul din aceste specimene) vehiculează idei de inventică, printre care cele despre baterii sau turbine ce ar funcționa de la miroznele de bucătărie ori de ceară, tă­mâie sau iarbă cosită-n prerie vălurată...
Iar roua ar fi ca râsu’-plânsu’ continuu cu schimburi de situații, când, în iarbă, din neatenție nimerind sub furtuna răsuflului de vită nărtoasă, greierul își zice: – Cât ar expira împreună vreun milion de-ai noștri!...
...Spre toamnă, spre sfârșit de vară – arșiță încă. Precum niște mici vipere, firele ierburilor se contorsionează în scrierea arabică. Poate în o sută și una de amiezi de vipie.
Vorba verii – iarbă – iarna se numește ierbar. Ierbarul literaturii. Deci, inclusiv cel al Bibliei. Și al Firelor de iarbă ale lui Walt Whitman...