Doina Ioanid a renunțat de mai multă vreme la poemul scris sub formă de scară, apropiind poezia de proză și pe cale formală, dincolo de maniera descriptivă a stilului și apelul la memorie ca depozitar al poeticității.
Pe lângă prefața lui Carmen Mușat și referința de pe coperta a patra semnată de Al. Cistelecan, volumul mai e însoțit de o prezentare a autoarei, din care aflăm că poemele din volumul Bazarul culegătoarei au fost adunate din mai multe șederi în străinătate, pe care le-a avut în ultimii ani cu ocazia participării la diverse manifestări culturale sau a unor rezidențe în orașe ca Amsterdam, Rotterdam, Bruxelles, Iași ș. a. Autoarea mai menționează că o parte din poeme au fost traduse în franceză și neerlandeză, fiind publicate într-un volum bilingv.
Astfel, poemele conțin în matricea lor modelul de periplu poematic. Inevitabil, o astfel de concepție a poeziei o apropie de jurnal sau, cel puțin, de notația fugară lăsată într-un carnet de călător.
În poemele de la început, poeta pornește cu descrierea unor obiecte, evidențiind îndeosebi unul dintre ele: fereastra. În fiecare text, avem o fereastră sau chiar mai multe. Oriunde ajunge, autoarea privește pe fereastră la propriu și mai ales la figurat. Ferestrele capătă diverse semnificații. Fereastra e obiectul prin care se coboară în actualitatea scrutată sau în memoria afectivă. În unul din poeme, poeta mărturisește franc: „…mi-au plăcut ferestrele astea mici, spre care mă uitam ca printr-un ochean.” (p. 15)
Primul poem începe cu o enumerație a ferestrelor văzute la Amsterdam, care îi atrag atenția în mod deosebit, și se încheie, prinzând poemul într-un cadru, cu „ferestrele de sinagogă pictate de Chagall”. În interiorul poemului, avem și alte obiecte focalizate: pornind de la „lăzi vitrate”, apoi trecând la „lăzi cu istorii”, „muzeul cu lăzi istorisinde”, ca să ajungă într-un final la „lada cu pernă tapițată ce-mi însoțea lecturile”. (p. 9) În celelalte poeme fereastra va servi doar ca obiect al privirii sau prismă prin care se refractă viziunile. În poemul citat mai sus, fereastra alcătuiește rama poemului. Rama prin care i se revelă spectacolul lumii reprezintă leitmotivul cărții: „Fereastra mea e rama unei scene… iar eu spectatoare atentă” (p. 76), afirmă spre sfârșitul plachetei de versuri.
În următorul poem, fereastra e legată de o pletoră semantică, din care termenul care o surprinde este interzis. Acest cuvânt o duce cu gândul numaidecât la regimul pe care naziștii germani l-au instituit evreilor din capitala olandeză în timpul celui de al Doilea Război Mondial, iar de aici – saltul spre jurnalul lui Anne Frank, văzut tot ca pe o fereastră, e adevărat, iluzorie, tragică.
Multe poezii sunt instantanee, simple fotografii descrise cu cuvinte. Ele nu conțin un dedesubt, o cheie, în afară de ceea ce a reținut retina sau obiectivul aparatului de fotografiat, invocat și el în circuitul turistic. Ferestrele o vor fascina în special atunci când poposește la Amsterdam și Rotterdam. Uneori, puterea de radiație a ferestrei e atât de mare, încât și unele obiecte din preajma ei capătă însușiri magice: „Lângă fereastra cu perdea dinspre verandă stătea mereu o găleată cu apă. Ar fi putut sta în altă parte, dar se pare că locul ei era acolo, lângă fereastra cu perdea, ca să prindă lumina în ochiul ei.” (p. 14) În aceste poeme scurte, fereastra joacă rolul madlenei mușcate de Proust la Combray.
Poeta reclamă și un model originar al obsesiei pentru ferestre: sitting by the window, amintit într-un text de la p. 22. Femei sitting by the window vor fi pomenite și în călătoria de la Delft în legătură bineînțeles cu picturile lui Vermeer. În așa fel, fereastra devine un excelent inductor de intertextualitate: atunci când vorbește despre fereastră ca ochi cultural, apelul la nume și opere nu poate fi evitat.
Dintr-un oraș în altul, de pe o stradă pe alta, poeta este acaparată pe neprins de veste de genul jurnalului, în care domină notația, fragmentul, senzația momentului. Iată cum o întâmpină orașul lui Vermeer: „Delftul e frumos ca o bijuterie veche, cu case bine conservate. Pare ieșit chiar dintr-o pictură veche.” (p. 25) Sau Bruxelles-ul: „Întâlniri la Bruxelles. În fața bisericii Sainte Catherine/Sinte-Katleijne fac fotografii. Pe o bancă cineva îmi face semn, un semn de salut cu mâna. Sunt trei pe o bancă. Unul dintre ei îmi cere să le fac și lor o fotografie. Desigur. Click – mă apropii. El e guraliv. Palestinian. Ea e din Estonia sau de la C&A, îmi zice el, iar celălalt, mare și roșu, e din Rusia.” (p. 26)
Greu să te abții de la descrieri atunci când te afli în orașe-perle, muzee în aer liber. Deci toate aceste descrieri sunt, de fapt, niște introduceri, ca să simțim piatra civilizației, sunt, cum spune poeta într-un alt context, o atingere. Tot în acest sens, sunt utilizate numeroase cuvinte, nume, denumiri, sintagme și expresii străine, pentru a crea, ca în proză, impresia de co-prezență. Pe lângă funcția lor intrinsec descriptivă, ele cumulează și alte valori. De exemplu, ironia: „S-au întâlnit din întâmplare? Prea puțin contează, sunt mulțumiți cum stau acolo, pe scările de la Palais de Congrès, cu spatele rezemat de ușa din fier, veche, cu lei și sfinți binecuvântând, cu deviza «l’Union fait force». Și încep și ei să cânte, să se legene, ca pentru a arăta că într-adevăr «l’Union fait force».” (p. 28) Nu este singurul loc vizitat de ironie. Mai există cel puțin două: unul cu privire la niște ruși de la Bruxelles, iar altul despre întâlnirea dintre doi români.
Am putea afirma că geografia constituie personajul din poezie chiar și atunci când nu este vorba despre spații bătute cu piciorul. În unele poeme nebazate pe călătorie, apar aproape obligatoriu una din acele „chestii-trestii” care te trimit la tărâmuri îndepărtate. De pildă, având un „stilou cu vârful de aur, un vechi stilou american”, nefuncțional, își imaginează că intră în legătură cu o persoană foarte importantă, care a fost în America și a adus acest obiect de acolo. Imaginea de mândrie intră subit în raport de antiteză cu stiloul simplu chinezesc Panda, de care se folosea și care îi „păta întruna degetele” cu cerneală. (p. 70)
Poeta oferă, pe fundalul acestui univers cosmopolit, definiții pe potrivă a noțiunii acasă: „Acasă. Acasă e acolo pe unde m-am plimbat cu mirosul trupului tău pe mine. (…) Acasă e acolo unde oamenii încă zâmbesc pe stradă” etc., etc.
„Fotografiile” expuse sunt statice, de aceea poeta le însoțește uneori cu scurte comentarii. Alteori, scena reprodusă seamănă cu desenul din comicsuri, în care replica atârnă de gura personajului: „Un cuplu de bătrâni într-un magazin de încălțăminte. Ea probează o pereche de sandale. «Îți vin bine», spune el. Ea încă nu se hotărăște. Între timp, el vorbește la mobil cu fiul Matei. Cină la 8.30”. (p. 80)
Dincolo de proza care stă la vedere, autoarea este în căutarea acelui ceva poetic, pentru că nu poți lăsa poezia pradă prozaizării. Soluția găsită e comentariul care dislocă textul sau finalul care convertește. Într-un poem despre o întâlnire cu Ș. la o bere în Iași, luminile acestei întrevederi se sting încet-încet, învăluind totul într-o perdea fadă: „Și poate el stă în șezlong și fumează o țigară să-și alunge urâtul. Sau poate își sună iubita din alt oraș.” De după care urmează fraza finală, prin care textul accede la stratul poetic din care părea că decăzuse: „Și eu mă întreb care-i ziua a opta pentru el și cum ar arăta.” (p. 89)
Situată între nota de jurnal și miniatura poetică, creația Doinei Ioanid se situează pe lama cuțitului unei literaturi de frontieră, poezia ei fiind recomandată pentru acei care vor să vadă sau să revadă puncte culturale magnifice, precum Paris, Arles sau Anvers/Antwerpen ș. a.
_______
Doina Ioanid, Bazarul culegătoarei, poezie. Editura Casa de pariuri
literare, București, 2019