I-am reținut numele în Antologia poeziei americane a lui Ion Caraion (1979), surprins să regăsesc în textele unui american ecouri ale poemelor homerice. Apoi, atunci când am citit despre el în cursul de istorie a literaturii latine al lui Eugen Cizek, în capitolul despre Properțiu, acest modern avant-la-lettre al epocii imperiale. Profesorul Cizek, citându-l pe Pound, care definea poezia lui Properțiu ca „dans al intelectului printre cuvinte”, îl situa pe elegiacul roman („dacă ar fi să-i căutăm analogii în poezia modernă”) „undeva între Rimbaud și Valéry sau între Arghezi și Barbu”. Contextul în care auzeam despre poetul american era colorat artistic și teoretic, cu trimitere la clasici și cu proiectarea în modernitate.
 
Ezra Pound e un cult. O religie. Cei care o acceptă o îmbrățișează, i se confesează, se bucură de splendorile ei, de protecția și de promisiunile ei. Pentru „ateii” care îi resping personalitatea și discursul, ajungând până la ură, ea devine opacă. Fenomen inevitabil pentru omul care a revizuit concepte, a scandalizat ordinea estetică (și nu doar estetică) stabilită și care, pentru întregirea tabloului, dintr-o pornire de critică radicală a capitalismului, ajunge să pactizeze cu fascismul italian, blamându-și patria de la microfoanele „străine” și somând-o să se alăture axei Berlin - Roma - Tokio. Renegat de comuniștii italieni și de capitaliștii americani deopotrivă, a făcut pușcărie, a fost ținut în cușcă („cușca de gorilă”, avea să precizeze poetul), a ajuns la ospiciu (în total, a fost izolat de lume timp de 13 ani, de la vârsta de 60 la 73!), iar odată eliberat din instituțiile penitenciare americane revine în Italia, salutând, sfidător, țărmul tinereții sale cu salutul roman. Nu am putut să nu remarc solidaritatea de breaslă, când importanți scriitori ai vremii (Eliot, Frost, Gabriela Mistral, Papini, Montale, Quasimodo, Moravia, Jiménez) au cerut grațierea lui, iar „antifascistul” Hemingway declara că, în locul său, Premiul Nobel i se cuvenea lui Pound.
Ca și toți poeții damnați, de la Villon la romantici, de la Baudelaire la Rimbaud, el îi cucerește și pe mulți dintre acei care nu îl acceptă. Poezia modernă nu poate fi înțeleasă fără el (iar cea de limba engleză - nici imaginată fără el). Grandiosul proiect al Canto-urilor e pus în relație cu marile poeme homerice și dantești. Fiecare text al poetului (și cărturarului) e, concomitent, o relectură a înaintașilor și o replică. Pound însuși răspundea la întrebarea despre șantierul său de proporții: „Dante a scris Poemul credinței, eu scriu Poemul îndoielii.”
 
În spațiul literar românesc, ideile lui Pound au pătruns pe filierele optzeciste, mai mult citate decât citite. Experimentele sale teoretice, susținute de exercițiile practice, le-am ghicit în derivate sublime, precum Teoria și practica literaturii lui Alexandru Mușina ori în surprinzătoarele poeme ale acestuia din Personae sau Poeta, poetae, pentru care Pound a fost „Maestru”. Însuși faptul că poezia optzecistă românească, în câteva modele de referință (Cărtărescu, Mușina, Coșovei, Bucur), are un temeinic postament american, se datorează lui Pound (cel puțin în aceeași măsură ca și lui Eliot sau Ginsberg și, cu siguranță, mai mult decât, de exemplu, lui Whitman).
Ne-am fi putut aștepta ca optzeciștii români să-l și traducă. Restanța o achită mai tânărul Radu Vancu, într-un proiect inițiat și coordonat de Horia Roman Patapievici. Alături de volumele lui Eliot și Pessoa, cărțile lui Pound de la Humanitas constituie un set teoretic și practic al operelor fundamentale ale modernității poetice.
 
Compartimentele mari ale primului volum sunt ca trei cărți distincte: eseul bipartit, de cca 200 de pagini, al lui HRP (Introducere în viața lui Ezra Pound. O cronologie și, respectiv, Introducere în modernismul lui Ezra Pound: modernismul ca renaștere), urmând mai bine de 300 de pagini de poezie (din cărțile de până la 1920), începând cu Copacul („primul poem al ediției canonice a poeziilor lui Pound”) și încheindu-se cu Omagiu lui Sextus Properțiu. Cartea se încheie cu un substanțial compartiment de [note și] comentarii.
Volumul al doilea include un eseu al lui Radu Vancu (Cum și de ce se învață frumusețea), urmat de ABC-ul lecturii, un manual pentru cititorii inocenți și liberi, lipsiți de prejudecăți (cartea e și un ghid pentru viitorii poeți, un gradus ad Parnassum), mostră de fragmentarism, urmată de secvențe poetice ilustrative (însoțite de comentariile lui Pound). Jumătatea a doua a cărții îl ocupă sofisticatul și ambițiosul eseu Ghid spre Kulthură.
 
Poți să începi lectura cu eseurile din volumul al doilea, dar poți să urmezi, punctual, un parcurs disciplinat, pornind de la prefața primului volum. Poți să intri, inocent, pe câmpul minat al textelor poetice ale lui Pound, ignorând comentariile și savurând frumoasele (ăsta e cuvântul!) poeme moderne, o literatură autentică în stare nudă, asumându-ți concomitent riscurile revelațiilor și ale eșuărilor pe cont propriu. Dar în al doilea strat de lectură îi vei gusta, cu aceeași plăcere, referințele, transparente, poemele fiind „inspirate” din premergători fără a tăinui sursa. Exercițiu cvasipostmodernist, deși „tehnicizarea” poeziei pure, ce își lasă resorturile la vedere, e parte a mașinăriei literare moderne.
Transfuzie directă de sânge poetic de la antici și medievali la moderni, poezia vechilor latini, a trubadurilor provensali și a lui Villon, precum și a chinezilor din Evul Mediu, sunt nu doar teme, ci parte a poeziei scrisă de Pound. El se alimentează din aceste surse precum sculptura populară inspirase lucrările esențializate ale lui Brâncuși, arta africană – pictura lui Picasso sau stampele japoneze pe cea a lui Van Gogh. În context, Guy Davenport, scriitorul, traducătorul, profesorul (și prietenul lui Pound) scria despre ponderea artiștilor moderni în următorii termeni absoluți: „Pound a fost într-adevăr centrul literaturii de limbă engleză pentru acei șaizeci de ani, așa cum Picasso a fost centrul picturii, Brâncuși centrul sculpturii, Wittgenstein centrul filozofiei.“
 
ABC-ul lecturii e o carte fascinantă, care trebuie citită la fel de liber precum a fost scrisă. Or tocmai dorința de a evada din plicticoasele săli de curs cu lecții citite de pe file îngălbenite, fără a mai raporta materia la prezentul din preajmă, e mobilul care l-a făcut pe Pound să scrie această lucrare: „Autorul nădăjduiește [...] să producă... un manual care să poată fi citit deopotrivă pentru plăcere și pentru profit de cei care nu mai sunt la școală, de cei care n-au fost la școală sau de cei care în zilele studenției lor au îndurat aceleași lucruri pe care cei mai mulți din generația mea le-au îndurat.” Lectura surprinde, e sinceră și se pliază ușor pe propriile experiențe de lectură, o carte apreciată „pentru idei clare și sugestii despre cum să scrii, cum să gândești despre scris [...]. Eu de la acest Pound încep.” (Allen Ginsberg).
Pornind de la adevăruri „mari”, precum că „literatura e noutatea care rămâne” sau că poezia e „cea mai concentrată formă de expresie verbală”, distingând comunicarea rostită de cea scrisă, iar scrisul bazat fie pe sunet (alfabetic), fie pe vedere (ideografic), Pound decretează: cuvintele pot fi încărcate cu sens în trei feluri principale: phanopoeia, melopoieia, logopoieia. Adică: „Folosești un cuvânt ca să proiectezi o imagine vizuală în imaginația cititorului, sau o încarci cu sunet, sau folosești grupuri de cuvinte ca să faci asta.” Această temelie strategică îl va face pe profesorul, poetul și teoreticianul Pound să inițieze incursiuni, verticale și transversale, diacronice și sincronice, pe un palier foarte larg, de la antichitatea greacă și latină la contemporani, de la poezia chineză la cea a trubadurilor provensali.
Adevărurile simple sunt discriminatorii: „Nu dormi pe ciocan sau motocositoare, nu bați cuie cu salteaua. De ce ar trebui să aplicăm aceleași standarde critice unor scrieri la fel de diferite în intenție și efect ca o motocositoare și o pernă decorativă?” Una din metodele preferate: „primul și cel mai simplu test la care cititorul poate supune un autor va fi să caute cuvinte care nu funcționează”, care nu contribuie cu nimic la sens, fie distrag atenția de la „cel mai important factor de sens”. Și, mai jos: „ar fi un exercițiu foarte bun [...] de a vedea cât de multe cuvinte inutile folosește fiecare...” Întrebări de genul: „putea fi materialul acesta tratat mai eficient într-un alt mediu?”, au și exemple ilustrative: „desenele lui Max Ernst transformă în rebut mare parte din scrisul de romane psihologice.” Iar câteva pagini mai devreme: „O definiție a frumuseții e: adecvare la scop.”
Despre limbaj: „Scriitorii buni sunt cei care păstrează eficiența limbii; îi păstrează precizia, îi păstrează limpezimea. [...] Dacă literatura unei națiuni intră în declin, națiunea se atrofiază și decade.” Despre învățătură: „Cea mai înaltă barieră e probabil construită de profesorii care știu puțin mai mult decât publicul, care vor să exploateze cunoașterea lor fragmentară și care se opun din răsputeri oricărui minim efort de a învăța ceva în plus.”
 
Ghid spre Kulthură e un fel de extensiune a proiectului, pandantul „oriental” al ABC-ului: „Această carte nu e scrisă pentru cei supra-alimentați. E scrisă pentru oameni care nu și-au putut permite să se educe la universitate, sau pentru tineri, amenințați ori ba cu universitatea, care vor să știe mai multe la vârsta de cincizeci de ani decât știu eu azi, și pe care e de presupus că i-aș putea ajuta în această privință.”
• Specialitate aparte, Ghid spre kulthură necesită un bun stomac, pentru digerare. Cultura aici e abordată în sensul ei cel mai larg (autorul consideră că ghiduri similare, dar de maniere diferite, au scris Platon, Plutarh, Herodot, Montaigne, Rabelais). Iată o explicație culturală în maniera tipică a lui Pound: „Cultura începe când poți SĂ FACI lucrul în cauză fără încordare.” Sau: „În clipa în care omul își dă seama că imprimeul de pe monedă, și nu metalul e componenta esențială a acestuia, a rupt-o cu toate filosofiile materialiste.” Despre amestecul culturilor din diferite epoci: „Nu ar trebui să așezăm linia melodică a lui Haydn alături de cea a lui Mozart. Chiar dacă un cvartet al lui Haydn poate fi atât de avantajos făcut sendviș între două de Bartok, ca să servească drept porțiune perfectă (pentru răcirea motorului sau orice altceva) într-un concert.” Fără a fi un bigot (dimpotrivă, mai curând un eretic!), Pound relevă o dimensiune sacră a artei: „Opera de artă, sub aspect religios, e o ușă (sau un lift) care-i permite omului să intre (sau îl ridică spiritual la) o zonă de activitate, și îl scoate din ceață și inerție.”
Și tot aici, un fel de diagramă/„ideogramă” a noțiunii de cultură actuală, în înțelesul ei fundamental: „O ideogramă a acestei «culturi» – diviziunea dintre Cei Mai Buni, cei de la 95% în sus, și a doua divizie a scrisului, pictatului, sculpturii, gătitului și a oricărui altui proces blestemat...”
Unele afirmații inteligente și surprinzătoare, altele ușor confuze, în fine multe depășind contextele cunoscute de subsemnatul, revelațiile lecturii încă urmează... Şi, da, aștept următoarele două volume, care vor include Canto-urile, mega-proiectul poetic al lui Pound.
_______
Ezra Pound, Opere I, Poezii 1908 - 1920. Traduceri de Mircea Ivănescu și Radu Vancu; selecție, îngrijire de ediție, cronologie, introducere și comentarii de Horia-Roman Patapievici. Ediția a II-a, Humanitas, 2019, 680 p.
Ezra Pound, Opere II, ABC-ul lecturii. Ghid spre Kulthură, ediție îngrijită de Horia-Roman Patapievici. Traducere și note: Radu Vancu, Humanitas, 2019, 512 p.