Categorii

Parteneri

Existență și trăire, strategie narativă și ironie în proza lui Anatol Moraru

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Existență și trăire, strategie narativă și ironie în proza lui Anatol Moraru

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Este dificil de spus dacă nuvelele ce compun volumul lui Anatol Moraru Punct de vedere, editat anul trecut la Junimea, sunt și cele mai recente. În tot cazul, chiar din primele fraze ale cărții te întâmpină acel aer firesc, propriu unui prozator deja format, lipsit de complexe în fața personajelor sale și a eventualilor cititori.
Volumul se deschide cu un motto din Aglaja Veteranyi, în care aceasta exaltă scriitura realistă și autobiografică, dar și nota de creație și fantezie distinctivă, pe care un prozator este obligat să o adauge, imprimând textului beletristic un caracter personalizat, aidoma „imprimeurilor de fructe și legume de pe șorțul Berato al naratorului din povestirea liminară, A murit Vitalie ca prostu’.
Naratorul prozei sus-numite este profesor, ca și autorul nostru, detaliu care infuzează doza autobiografică necesară și, într-un fel, promisă. Nu numai tonul jucăuș, în ciuda temei grave – moartea unei persoane din anturajul naratorului –, ci și introducerea unor elemente de regie prozastică fac deliciul și diferența dintre o relatare oarecare și nararea unui story, cu incipit, final și alte mărci. În introducere, naratorul află de la un străin, „un bărbat josuț, cu față bugedă”, că Vitalie Secrieru, obiectul in absentia al povestirii și cândva coleg de armată cu povestitorul, a murit. Apoi urmează, în flashback, relatarea rezumativă a vieții lui Vitalie și alte detalii. Deși nuvela are doar câteva pagini, nu lipsește nici lovitura de gong în final. Până la urmă, moartea colegului este confirmată, prin intermediul unei vecine, de la care mai află că soția lui Vitalie, Olesea, „nu vrea să vadă niciun prieten de al lui Vitalie la înmormântare (…) Dar nu se referă la dumneavoastră” (p. 17). Vom recunoaște și mai încolo amplitudinea dintre ironie și sarcasm, cu care operează și defilează proza lui Anatol Moraru.
Punct de vedere, textul care a și dat titlul volumului, are o structură relativ simplă: fiecare personaj e pus în situația de a-și nara povestea, ca toate personajele să se intersecteze și să creeze fabula întregii povestiri. Chiar dacă dramaticul nu lipsește, în prim-plan sunt situate ludicul și comicul situației. Există și un final menit să scoată narațiunea din banal și clișeu: „Marcela n-a fost de găsit ca să comenteze cazul” (p. 27).
Felul său de a povesti și de a portretiza e, ca totdeauna, ironic, pe alocuri caustic sau cinic. Vom cita un fragment mai extins drept mostră valabilă pentru restul cărții:
„Venea des cu prietenul său Marin, student în ultimul an la Asistență Socială, la colegele mele de cameră Marcela și Luiza, unde și rămâneau până dimineață. Nu se prea sinchiseau de mine. Efectiv, nu puteam dormi de scârțâitul paturilor și de gemetele indiscrete. După un timp, Marcela s-a pomenit cerută în căsătorie de un coleg de clasă. A acceptat imediat, mă rog, prima dragoste nu se uită. Au închiriat o garsonieră în Pământeni și dusă a fost. Băieții au lipsit o săptămână întreagă, spre marea supărare a Luizei, care a trebuit să șomeze” (p. 18).
Și aici unul dintre personaje este profesor, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp. Scriitorul nu se îndepărtează de mediul pe care îl cunoaște și îl descrie, de obicei, în latura sa non-didactică și privată.
Anatol Moraru își excerptează materialul din așa-numita tranziție sau, mai bine zis, din viața noastră de zi cu zi, iar protagoniștii săi nu sunt recrutați, cu rare excepții, din eșalonul oamenilor de succes, ci sunt luați adesea de val sau uneori acoperiți de talazuri.
Prozele includ uneori dezbateri pe tema artei, inclusiv a artei sale narative. Bunăoară, arta scriitoricească constituie tema povestirii O scrisoare supărată. Sergiu Nemerenco, scriitor și gigolo, încearcă să o cucerească pe Monica Podgoreanu, întâlnită la o întrunire a ONG-urilor. Relațiile se dezvoltă și Sergiu îi dăruiește femeii cartea sa, care devine motivul unui schimb de contre în scrisori. Problema este că Monica se arată dezamăgită de maniera insultătoare a lui Sergiu Nemerenco de a scrie despre dragoste, dar și despre alte lucruri considerate de eroină înălțătoare. Autorul mai introduce și unele amănunte basarabene: Monica nu cunoaște bine româna literară, e încântată de Paulo „Kuelio” și îl îndeamnă să scrie „un roman adevărat”. Bineînțeles, Sergiu îi scrie înapoi, încercând să demonteze iluziile femeii despre arta literară. Această poveste a unei relații eșuate în dragoste și literatură ar fi avut un caracter neterminat dacă autorul nu ar fi încheiat dilematic, în spiritul literaturii și al echilibrului de care are nevoie construcția unei bucăți literare: „Acum stau și mă gândesc dacă Monica nu are pe undeva dreptate…” (p. 35).
Problema artei literare și varierea strategiei narative apar, tangențial, în Vin tare. Povestirea are mai mulți naratori, care modifică perspectiva narativă, și este creată asemenea unui puzzle, fiind construită din scene oarecum disparate, care capătă coerență doar privite în ansamblu, dinspre final. În debut aflăm despre un tânăr, Boris, care visează să devină scriitor și chiar a însăilat un op „de 308 pagini”. După asta relatarea se focalizează pe Dorin Cojocaru, profesor universitar, cu care studentul Boris se intersectează și se cunosc mai bine într-o escapadă ex-catedra. Apoi avem inserat aici și un fel de povestire în ramă: un caz care i se întâmplase profesorului în tinerețea acestuia. Spre sfârșit, narațiunea e preluată de student. În cele din urmă, nuvela se încheie cu o notă explicativă a Elenei Marcoci, medic de familie. Toate aceste scene au drept liant vinul tare, numit „ezdovoi”, care îl deconectează de fiecare dată pe Dorin Cojocaru de la realitate, reorientând firul narativ până când îl curmă brusc.
Dincolo de trăsăturile recognoscibile ale prozei lui Anatol Moraru – ritmul alert, întorsătura inedită, comparația șocantă, detaliul inspirat ș.c.l. – se remarcă importanța pe care autorul o acordă modului de a construi textul literar. El nu mai pare interesat doar de poveste, așa cum se arăta în celelalte cărți de proză scurtă, ci și de o inginerie a textului. Dialogismul intrinsec al prozei este îmbogățit considerabil cu achizițiile din proza de cea mai bună calitate. Astfel, povestitorul Anatol Moraru, altminteri admirabil (autorul deține o vastă experiență care merită a fi împărtășită sub forma unor texte artistice), este dublat acum mai accentuat de prozatorul Anatol Moraru, aflat în căutarea nu numai de subiecte captivante, ci și de tehnici narative eficiente.
Replica și comentariul spirituale, umorul și ironia debordante pregătesc în fiecare text o coliziune de o amploare variată, care implică diferențele de vârstă, sex, educație, mentalitate, atitudine, gust etc. De obicei, în prima parte asistăm, pe un ton jucăuș, la o dinamică evenimențială, la o acumulare de energii, ca în a doua parte, care cuprinde și gravitatea situației, să se producă excursia, deznodământul. Anatol Moraru, care are un acut simț al umorului și ironiei, beneficiază și de ceea ce se situează la celălalt pol, astfel încât textul să urmeze o sinusoidă armonioasă.
Personajele lui Anatol Moraru sunt în temei din mediul căruia îi aparține și autorul. E vorba de lumea de la sate și orășenii autohtoni, care provin aproape în totalitate din mediul rural. Predomină însă ultimii, pentru că și autorul e stabilit de mai mulți ani la oraș. Preocupările acestor persoane urbanizate, așa cum le înfățișează și în proza scurtă, sunt strâns legate de obiceiurile, îndeletnicirile și automatismele oamenilor de la țară. Republica Moldova are puține orașe, iar cele existente nu sunt așezări urbane într-o accepție occidentală, de aceea lumea de la sat și lumea de la oraș apar puternic întrepătrunse.
Prozele sale explorează mai multe spații temporale: din perioada sovietică până în actualitate. Datarea e directă: „Azi e luni, mai exact, 14 februarie 2011” (Eu și Edy) sau indirectă, ca în rememorarea despre o plecare în RDG.
Anatol Moraru are capacitatea de a reda aproape fotografic viața noastră, cu locurile ei faste, dar mai ales nefaste. De exemplu, în Exod latin este surprins momentul când unicul fiu se întoarce din Italia la tatăl său, aflat pe patul de moarte și care și moare acum. Autorul ne poartă prin toată galeria de probleme legate de înmormântarea la noi: pe de o parte, o înmormântare moldovenească este o întreprindere extrem de costisitoare, „vreo 30-32 de mii de lei”, pe de alta, cei de acasă rămân consternați că Emil, cel întors din străinătate, are asupra sa doar 300 de euro și nici nu are alți bani în Italia, fiind într-un divorț și având o stare precară. Acest personaj e un fel de portret-robot al moldoveanului debusolat. Situația lui tragică și, în același timp, ridicolă nu se încheie aici:
„Mi-a mărturisit că ar vrea să se întoarcă acasă, are și câteva idei. M-a întrebat dacă garajul nostru e liber, ca să trimită niște utilaje și instrumente necesare deschiderii unei afaceri. Într-o altă zi, mi-a spus că are un prieten italian care intenționează să investească și ar vrea să știe care domeniu e mai profitabil. L-am sunat pe Adrian. Mi-a zis că acum toți investesc în agenții de taxi sau în benzinării, dar asta trebuie coordonat cu oamenii serioși din Capitală, «altfel, s-ar putea să-ți dea foc într-o noapte». Emil părea înaripat de aceste perspective” (p. 98).
Volumul lui Anatol Moraru poate fi recomandat tuturor, pentru că fiecare cititor, chiar și cei mai rafinați și pretențioși, va găsi propriile resorturi. Volumul mă ajută totodată să constat că o bună parte a prozei din Basarabia se află pe un trend bun, în sensul că scriitorii oferă o literatură de calitate, interesantă, variată tematic și narativ, fără a face concesii gustului îndoielnic și superficial.
_______
Anatol Moraru, Punct de vedere. Editura Junimea, Iași, 2017