Categorii

Parteneri

Existența de după caleidoscop (Oleg Serebrian, „Woldemar”)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Existența de după caleidoscop (Oleg Serebrian, „Woldemar”)

Woldemar, romanul lui Oleg Serebrian, apărut la Editura Cartier (2018), evocă, ca și alt roman al aceluiași autor, Cântecul mării, realitățile cotidiene din Uniunea Sovietică, trecându-le prin filtrul psihologic al destinelor umane. Familia Martei Skawronski este urmărită și aici, dar reflectorul narativ e fixat pe nepotul Woldemar, un băiețel de 7-8 ani, și pe formarea lui umană. Am putea spune că e un roman al copilăriei, o copilărie atipică, a unui copil atipic. Dar nu e doar atât. Woldemar e un neobișnuit roman al căutărilor identitare, al plonjonului în lumea de senzații și percepții ale trecutului, care ilustrează modul în care s-a construit o personalitate de excepție, cu totul diferită de ceilalți. „– Spune-mi, Woldemar, oare de ce ești într-atât de diferit de noi, ceilalți? Ce crezi că te-a făcut astfel?” este întrebarea care declanșează la un tânăr de 23 de ani mecanismul de investigare a „genezei diferenței”. Un proces dureros, pornit dinspre moarte spre viață. Recuperarea memoriei este, pentru tânărul de succes, proaspăt absolvent al doctoratului în medicină, la Universitatea Charité, din Berlin, o încercare de eliminare a durerii unui „suflet mort reanimat”, poziționat între viață și moarte, în acea zonă de intermediar chinuitor, care aduce trecutul și prezentul într-o relație imposibilă, de neacceptare reciprocă, de sfidare continuă.
 
Recursul la memorie
 
De aici, din agonia unei existențe la limită, doar rememorarea trecutului se întrevede ca o soluție de revenire la viață, prin înțelegerea acestui trecut. Pentru Woldemar, a fi viu echivalează cu a cunoaște și a înțelege de ce este atât de diferit de ceilalți. Ce raport există între datele biologice și determinările contextuale ale unui destin uman. Cine sau ce a contribuit la formarea lui altfel. Ipostaziat dublu, în narator și personaj, Woldemar își avertizează cititorii că memoria nu va fi una telegrafică, profund fidelă realității, ci una reconstituită de la înălțimea maturității, o memorie a atmosferei, a locurilor și oamenilor, decantată de timp. Din vara anului 1997 saltul e cu 20 de ani în urmă, în Bucovina sovietică. Perspectiva adultă a copilului de cândva alternează și se ajută de reconstituirile, tot din memorie, ale bunicii lui, mama Marta, care l-a cunoscut cel mai bine și a fost cea mai apropiată afectiv de el. Ambele perspective participă la reconfigurarea destinului unui copil excepțional.
 
O intersecție de lumi și culturi
 
Woldemar este un copil abandonat de mama sa naturală Laura, o pianistă de succes, stabilită în Occident, și înfiat de sora acesteia, Iuliana, care-l educă cu o dragoste de carceră, administrându-i bătăi pentru orice abatere disciplinară și forțându-l să respecte cu strictețe regulile impuse de ea. Aceste accese de violență sunt alternate cu dragostea cumpătată și înțeleaptă a mamei Marta, bunica lui Woldemar, care – împreună cu tata Filip – reprezintă reperul existențial cel mai sigur al băiatului. Un recurs la normalitate este în copilăria lui Woldemar și străbunica Marfina, o țărancă blândă și iubitoare, reprezentând cultura bucovineană patriarhală, cu vechi ritualuri și tradiții. Copilăria băiatului se derulează la intersecția diferitelor lumi, pe de o parte – cea de mentalitate interbelică din casa bunicilor, adevărații lui mentori, care-l tratează cu înțelegere și răbdare. Vizitele în casa lor sunt mereu râvnite și așteptate cu bucurie. Pe de altă parte, lumea de formație sovietică, de la cantonul silvic, o lume cu toate handicapurile timpului și cu pedagogia bătăii, asigurată generos de mama Iuliana. Între aceste două paradigme, una care ține de trecut și alta de prezentul imediat, copilul scrutează mereu cu atenția încordată realitatea din jur, ghidat de curiozitatea de a înțelege ce se ascunde dincolo de vizibil. Extrem de inteligent, dotat cu o sensibilitate acută, cu o percepție neobișnuită asupra realului, el este preocupat de perspectiva ascunsă, cea din spatele sticlei, a cortinelor, de după aparențe, de după iluzia pe care o oferă caleidoscopul. Jocul lui cu caleidoscopul este joaca cu viața, o joacă gravă, asumată, „dureros de matură”, cum observă mama Marta, de descompunere a vizibilului în mici elemente pentru a descoperi adevărul, esența lucrurilor.
Curiozitatea lui Woldemar este însoțită mereu de frică. Constatând, la maturitate, că perfecționismul lui la școală și în societate este o mască care ascunde „un suflet solitar, vulnerabil, de o sensibilitate nesănătoasă” și camuflează „o frică premonitorie de viață”, tânărul descoperă resorturile fricii în raporturile lui cu mama Iuliana, un personaj scindat, cu un suflet malformat. Iuliana, deși provine dintr-o familie de nobili austrieci și intelectuali de frunte, mama Marta – absolventă a Facultății de Filozofie, tata Filip – doctor în teologie, nu aderă la valorile așezate ale familiei, reprezentând o alchimie paradoxală de conformistă rebelă. Merge, pentru că așa trebuie, la școala de silvicultură, se mărită cu un băiat pe care nici nu-l cunoaște, față de care nu are niciun sentiment, doar pentru că nemăritată nu poate deveni pădurar. Și urmează aceste reguli cu o încrâncenare rece și mută. Iuliana nu devine doar o ipostază a omului nou sovietic, o victimă a cutumelor timpului, drama ei este a unui copil neiubit de nimeni. Mama, „o baroneasă nemțoaică”, este dusă în exil și revine la Cernăuți când Iuliana este deja o adolescentă însingurată și nefericită. Faptul că revine cu Laura, fetița ei de 11 ani, crescută în surghiun, îi dă sentimentul că este abandonată în favoarea altui copil. Că nu are nimeni nevoie de ea. Relația cu mama este eșuată, la fel și relația cu tata, care nu poate pătrunde în lumea ei, introvertită până la autism. Frustrările de femeie neiubită de părinți, neliberă în acțiuni, cu un traseu existențial deturnat de la normalitate, sunt uriașe. „Am știut de mică că nu trebuie să vreau nimic. Mi s-a băgat în cap din toate părțile că tot la ce pot aspira în viață e să fiu pădurar, să stau fără să crâcnesc sub un bărbat și să umblu în căile Domnului, cum îi plăcea să zică lui taică-tău Filip.” Ura față de destinul de femeie o face să-și fi dorit să se fi născut bărbat și o determină să proiecteze asupra fiului adoptat toate frustrările și ratările ei. Nefericirea acestei femei nu are alt debușeu decât revărsările de furie asupra lui Woldemar și a lui tata Nicu, soțul ei, tratați ca reprezentanți blestemați ai speciei „iubitoare de ghiuleaiuri”, care nu fac decât să nenorocească femeile cu care conviețuiesc. Furia și blestemele sunt însoțite uneori de plânsul deznădăjduit al femeii incapabile să se autodepășească. „Era un plâns înfricoșător, asemănător cu un urlet greu de câine în noapte, atât de apăsător, că te furnica până-n măduva oaselor.”
Pentru cei din jur, Iuliana reprezintă o fortăreață de necucerit. O femeie rece, ostilă, care „zâmbea întotdeauna neprefăcut, dar zâmbetul ei nu însoțea niciodată un sentiment pozitiv. Cred că nici nu putea râde de bucurie sau din plăcere. Avea un suflet decolorat. Trăia parcă dintr-un devotament pentru o cauză necunoscută, nu din pasiune pentru ceva și nici din dragoste pentru viață”. Frumusețea ei „străină, neobișnuită și inexpresivă” e un afront la adresa feminității, a tuturor calităților care însoțesc ideea de feminitate. Până și accesoriile ei sunt virilizate, se dă cu parfum „cu miros dur, ca o lovitură de boxer”, e îmbrăcată mereu în costum „și nici nu am atâta imaginație ca să spun cum ar fi arătat într-o rochie”, iar „dacă ar fi fost actriță, putea fi candidatura cea mai indicată pentru rolul unei astronaute cu trăsături nordice, venite din vreo societate post-biologică”. O femeie care reprezintă triumful defeminizării sovietice, transformarea femeii în cetățean asexuat. Partea de libertate și de individualitate pe care și-o asumă Iuliana e în răspăr cu tradiția. Spre stupoarea celor din jur, Iuliana fumează, bea coniac, conduce mașina și e unica autoritate în casă, soțul Nicu fiind strivit de personalitatea ei.
Femeia trece de la o stare la alta, de la furie la lacrimi, este labilă emoțional, semănând frică în cei din jur. Dar cea mai mare frică o resimte fiul ei adoptiv, Woldemar. „De nimic și de nimeni nu mi-a fost frică în viață atât de tare ca de femeia asta. Simțeam în preajma ei un fel de groază totală, fără nicio legătură cu ce se întâmpla ori cu ce putea fi. Să nu credeți că această teamă ilogică era generată de imanența unor pedepse fizice sau a unei torturi psihice subtile: mă temeam de... dragostea ei. Eram tiranizat numai la gândul unei apropieri de ea sau de ideea că am putea dormi împreună.”
Din rarele momente de confesiune ale mamei Iuliana, băiatul înțelege că bătaia nu este o pedeapsă care-l are în vedere pe el, ci e un mecanism psihic de sancțiune a celor care au făcut-o să sufere: „Nu mă bătea pe mine! Pe cine? Poate pe bărbați în general, sau pe mama Marta, cu care aveam o oarecare asemănare și de care eram foarte legat, sau, foarte probabil, pe Laura”. Empatia lui de copil se îndreaptă dincolo de aparențe, către fetița abandonată, cea schilodită de neiubire și singurătate, înstrăinată de mamă și tratată cu o indiferență lașă de tata. Băiețelul simte că iubește tocmai acea fetiță „cu suflet vătămat”, mutilată de sentimentul că mama „și-a găsit o altă fetiță”. Propriul sentiment de străinel, de povară pentru mama Iuliana găsește rezonanță în durerea adânc ascunsă a copilului din mama vitregă: „Și, de fapt, nu pe ea voiam s-o alin, ci pe fetița abandonată cu cârlionți blonzi și ochi albaștri-cenușii. Eram convins că ea mai trăia ascunsă undeva în inima mamei Iuliana și poate că anume din cauza ei, a acelui copil cu sufletul vătămat, cu care simțeam o înrudire profundă și obscură, o iubeam cu tărie în pofida la tot, iertându-i orice”.
Câtă psihologie atâta literatură
 
Nu evenimentele istorice sau cele de la scara familiei fac noutatea acestui roman, ci felul în care un copil privește realitatea față-n față, cu o maturitate precoce, trăindu-și inițierile sociale, culturale, sexuale dilematic, problematizant. Evenimentele, oamenii, lucrurile îi provoacă lungi introspecții, copilul caută să înțeleagă cum funcționează mecanismul relațiilor umane, de ce trece timpul, care e raportul prezentului cu trecutul și viitorul. Trecutul oferit de mama Marta este mai atractiv decât prezentul mamei Iuliana. Întâlnirile din casa bunicilor, povestirile lor aduc sensul și bucuria care lipsesc prezentului. Erai un „amestec imposibil de «foarte copil» și «foarte matur»”, îi spune mama Marta. Pe de o parte, o însingurare de matur, dileme prea avansate pentru vârsta lui, pe de alta, dorința de a rămâne într-o zonă a purității unui Peter Pan, prietenul lui imaginar („- Eu aș fi fericit să rămân toată viața... copil”). De ce în identitatea lui hibridă de român, ucrainean, german trebuie să se rușineze de cea de român și german? De ce trebuie să vorbească mai mult în rusă, când e printre străini? Întrebările acestui copil precoce sunt de fapt întrebările epocii, în ele se ghicesc semnele alienante ale timpului, handicapurile societății sovietice.
Încă de mic înțelege că există o inechitate bizară între sexe și că felul în care percepția socială poziționează oamenii în buni și răi, faptele lor în pozitive și negative este injust. Conștientizează că duplicitatea și compromisul fac parte din orânduirea socială mai mult decât adevărul și firescul. Intuiția lui, modul singular în care percepe el realitatea vine mereu într-un dezacord cu cel general, deoarece, explică mama Marta, „aveai grevat în inimă sentimentul că adevărul despre toate câte sunt – începând de la biografia ta și terminând cu istoria lumii – îți e ascuns, că e înlocuit cu falsuri”. În el crește treptat adeziunea pentru cei mai slabi, pentru cei excluși și empatizează cu victima, cu nedreptățitul. În povești, îl admiră pe zmeu, și nu „personajele pozitive”, Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, la un muzeu se lasă marcat de imaginea Demonului, a îngerului căzut, la școală prietenește cu oligofrena respinsă de toți, adică se simte atras de tot ceea ce contrazice tiparul percepției comune. Resimte impetuos și dilematic revelația propriei diferențe, căutând să înțeleagă modul în care alt fel de a fi rezonează cu ceea ce se consideră a fi bine și normal. În admirația lui pentru masculinitatea frumoasă, pentru armonia și grația virilității se ghicește o dilemă identitar-existențial personală. Imaginea Discobolului lui Miron îi provoacă, spune el, un torent de emoții inefabile. „Mă uitam lacom la toate detaliile, căutam să nu-mi scape nicio umbră, să aflu rostul fiecărui relief. De altminteri, nici nu pot spune că-l priveam – îl sorbeam din priviri! Un fel de sete necunoscută și indescriptibilă de voluptate îmi dădea târcoale, parcă încercându-mi inocența.” Și mai tare vibrează adorația pentru David al lui Michelangelo, pe care-l consideră apogeul frumuseții masculine, „perfect și... inseductibil”. Mitologia grecilor antici îi relevă o lume în care iubirea nu pare reglementată de interdicții legate de diferențierea sexelor, manifestându-se liber, nestingherit, după legitățile ei intrinseci. Woldemar înțelege că perspectiva teologică a tatălui Filip contrazice adevărul acestei lumi mirifice, a totului posibil, și o testează abil pe mama Marta, încercând să înțeleagă de care parte a caleidoscopului se situează iluzia, în realitatea din interiorul caleidoscopului sau în reprezentările privitorului. Mama Marta îi confirmă intuiția precum că, din perspectiva categoriilor actuale ale normalității și binelui, ceea ce place nu e neapărat și normal...:
„...așa e firesc să fie: fetele să se îndrăgostească de băieți și băieții de fete.
– Dar Alexandru Macedon s-a îndră­gostit de Hephaestion...
– Se mai întâmplă... Uneori... Dar nu e ceva normal”.
Discuția cu mama Marta îl face să înțeleagă că propria condiție de marginal, odată asumată, va avea puterea de destin: „– Dacă vrei ca în viață să-ți fie ușor, atunci trebuie să fii așa cum sunt cei din jur. Cu cât te vei deosebi mai mult, cu atât vei fi împins mai spre marginea drumului sau chiar scos de pe carosabil. Au o soartă grea astfel de oameni și nu toți îi rezistă”.
Acest complex labirint al inițierilor băiețelului Woldemar este trasat, în roman, cu o deosebită îndemânare narativă și subtilitate psihologică, cu un simț poetic rafinat, sensibil la nuanțe. Narațiunea se derulează organic, firesc, acaparator. Descrierile de locuri, de oameni, de stări traversează zona unei narațiuni poetice, pline de vibrație umană autentică. Conștient că rostul literaturii este sondarea sufletului uman, Oleg Serebrian pune reflectorul pe om, se concentrează asupra dilemelor lui interioare, asupra acelor zone ascunse ale sufletului omenesc care scapă înțelegerii comune, limpezirilor conceptuale, rezolvărilor raționale. Woldemar este un roman al cunoașterii umane, care reușește să aducă psihologia la demnitatea literaturii autentice, ridicând întrebări, tensionând, smulgând cititorul din inerțiile sale comode, din zona vizibilului amăgitor. Or, „Ceea ce ești e doar în interiorul tău, nu e nicicând la suprafață. Privește adânc în tine dacă vrei să afli ce ești cu adevărat”. Poate că provocarea la cunoașterea propriei identități și la asumarea ei curajoasă o oferă doar frica – șarpele din visul lui Woldemar. Nu Adam, cu Eva, nu mărul, ci șarpele e provocarea adevărată.
_______
Oleg Serebrian, Woldemar. Roman. Editura Cartier, 2018