Categorii

Parteneri

Eugen Lungu, între artă și critică

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Eugen Lungu, între artă și critică

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Lărgindu-și terenul de cercetare al fenomenelor culturii (precum Conachi își lățea moșiile culturilor agricole), spațiul său de investigație cuprinzând grădini cu tot mai multe specii (estetice), Eugen Lungu își explorează moșia extinsă nu ca un cercetător metodic și pedant, ci, asemenea unui botanist entuziast, focalizându-se pe cazuri particulare, excepționale, de interferențe, interconexiuni / inter-fertilizări ale câmpurilor. Mai simplu spus, E.L. e unul dintre puținii critici literari de la Chișinău care cochetează și cu opere din alte genuri de artă. Comentariile lui nu sunt, propriu-zis, „critică de specialitate”, dar sunt analize și meditații relevante, oferind surprize ce vin tocmai din această schimbare a unghiului de vedere. Or asta potențează misterul artei: dorința de a ghici semnificația „desenului din covor”. Dar și relațiile artistice, adesea, fac deliciul istoriei artei.
Noul său volum, Artă și critică, anunță acest orizont lărgit cultural prin chiar titlul cărții, deși tema nu a lipsit nici din alte ediții ale eseistului (unele oferind exerciții analitice, altele... lecții de cultură generală). I-aș sugera autorului să-și adune eseurile și tabletele dedicate artei plastice într-un volum separat, ilustrat (sic!). Am să amintesc doar câteva titluri din cărțile anterioare ale lui E. L., lăsând cititorul avizat să-și imagineze cum ar fi arătat eventuala ediție: Absintul (tema acestei băuturi în artă și în biografiile artiștilor), Viața între pătrate (negre); capitolul Complexul lui Laocoon, din volumul Panta lui Sisif (cu texte despre Lessing, despre maeștrii olandezi, despre Dali, Klimt, Van Gogh, David ș.a. – le recitesc acum, ca să testez resorturile „sistemului”); apoi exponențialul eseu Iapa flamandă, utopia și realismul socialist; Fornarina și Madona (despre „modelele” lui Rafael); Courbet și „eternul feminin”; Olandezul catifelat (despre Ruisdael); Un simbol confiscat (despre statuia lui Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului); Două bătălii, nici un învins (despre rivalitatea dintre Leonardo da Vinci și Michelangelo); Antonimicul Pollock; Ateliere (tema acestora în pictura de gen); Vermeer, între Proust și Hitler (o incursiune istorică, o analiză și o meditație asupra artei).
Eseul care a dat titlul cărții recente e despre raportul dintre artă (la modul general) și exegetică, având ca punct de pornire revoltele unor poeți față de actul critic (poemele Criticilor mei, de Eminescu și Shakespeare, de Sorescu), se concentrează pe un caz concret (și celebru deja) de miopie critică. John Ruskin, faimosul și temutul expert, e opac la pictura lui James Mc Neill Whistler, respingând (ignorând, de fapt, în sens strict estetic), în special, o lucrare care anticipa impresionismul: Nocturnă în negru și auriu. Ploaie de artificii.
Tabloul fusese expus în cadrul unei expoziții organizate de soții Lindsay. Reacția lui Ruskin e virulentă: „Sir Lindsay nu trebuia să aleagă tabloul pentru expoziție, pânză prin care acest pictor îngâmfat și incult a reușit să inducă în eroare vizitatorii galeriei. [...] n-am bănuit vreodată că un asemenea infatuat ar putea pretinde două sute de guinee pentru a zvârli în obrazul publicului o cutie cu vopsele.” Ce tiradă! Ce memorabilă izbucnire de revoltă întru apărarea purității esteticii! Și cât de demonstrativ-exponențială, anticipând o bună jumătate din reproșurile criticilor retrograzi adresate (începând cu finele secolului XIX și… neîncetând nici în primele decenii ale secolului XXI) moderniștilor, avangardiștilor și artei contemporane! Ciudat, pentru că Ruskin nu era, propriu-zis, un conservator. Dimpotrivă, susținerea pe care a acordat-o prerafaeliților și principialitatea cu care îl apărase ceva mai înainte pe Turner îl caracterizează ca pe un om deschis noului (și experimentului).
Istoria în sine este interesantă, nu însă și exclusivă. Eugen Lungu aduce câteva exemple de acest fel, inclusiv de pe terenul literaturii: Sainte-Beuve îl ignoră pe Baudelaire, Lovinescu îi prezice un viitor efemer operei lui Caragiale etc. Eseul vizualizează resorturile metodei de cercetare: secretul, savoarea și deliciul eseisticii marca E.L. e punerea în relație a faptelor și persoanelor, uneori, aparent, disparate. Avem o poveste întreagă despre relațiile calde dintre pictorul american nedreptățit și Stephan Mallarmé. L-au susținut și frații Goncourt, iar Joris-Karl Huysmans, scriitorul și criticul francez, punea pictura americanului în relație directă, ca efect melodios, cu poezia lui Verlaine. Urmează evocarea lui Whistler în epopeea intimă a lui Proust (cel care trăise o tristă senzație de decepție după ce romanul său fusese tratat cu dispreț de André Gide), apoi parada influențelor picturii lui Whistler asupra muzicii impresioniste (Debussy, Ravel) etc.
Finalul eseului nu e nici pe departe unul moralizator. E revelația pe care o oferă un caz particular al relației dintre creator și contestatar: „Eroarea nu l-a făcut pe Ruskin mai puțin important ca exeget, dar i-a sudat numele de cel al artistului traumat. La fel când vine vorba de Whistler – aproape întotdeauna e invocat și denigratorul său. E poate cel mai neobișnuit tandem condamnat la o glorie postumă simbiotică.”
Pe palierul propriu-zis al [grădinilor suspendate ale] literaturii, Eugen Lungu, într-o tradiție mai veche, testează exercițiul re-lecturilor (Eminescu, Turgheniev, Camil Petrescu; basarabenii Meniuc și Boțu ș.a.) sau al re-poziționării unor personaje ale literaturii în contexte surprinzătoare (d.e., Eco și cuvintele versus Eco și tancurile sau Panait Istrati în RASSM ș. a.). Eminescu e privilegiat cu două texte, unul, comparatist-istoric, e despre raportul poeziei lui cu cea a contemporanilor, altul, al relecturilor / reinterpretărilor propriu-zise (A doua viață a unui poem eminescian: Odă (în metru antic) demonstrând valabilitatea tezei că un criteriu definitoriu al clasicității este capacitatea de a genera noi și noi interpretări, în timp (nu de a impune un înmărmurit-monumental canon… de durată eternă).
O piesă de rezistență a cărții este studiul (acesta ar fi cuvântul potrivit) intitulat Brâul lui Iov. Comentând (pe îndelete, cu citate din romane și din exegeze) polemicile privind sursele de inspirație ale lui Camil Petrescu (cele mai des invocate fiind, în contradictoriu, Proust și Stendhal), expunând, răbdător, onest, argumentele exegeților Lovinescu, Ralea, Călinescu, Manolescu, Paleologu..., criticul de la Chișinău vine cu, aparent, o surpriză: sursa / modelul cel mai imparabil-indubitabil ar fi Balzac!, desfășurând, tot atât de minuțios, parada argumentelor-citatelor, a lecturilor paralele...
Ei, bine, toate acestea (nimeni nu va putea demonstra suficient de convingător că vreunul dintre scriitorii francezi enumerați nu ar avea nicio treabă cu Ultima noapte... sau cu Patul lui Procust) demonstrează un adevăr mai vechi, care trebuie nuanțat: cărțile vin din cărți, dar o carte nu vine dintr-o altă [singură] carte. O carte se naște... dintr-o [întreagă] bibliotecă.
Pe un alt culoar, într-o altă zonă decât laboratoarele esteticii (care se ocupă cu decelarea subtilităților artistice), se desfășoară trupele de desant care asigură incursiunile lui E.L. pe terenul memorialisticii, al jurnalelor și al notelor de călătorie. De astă dată, atenția criticului/ eseistului/ cercetătorului literar se focalizează pe impresiile unor călătorii în Estul socialist (îmi vine să zic: sălbatic). Cartea-reper (sau: pretext, pentru că E.L. își expune și propriile amintiri potrivite contextual) este volumul lui Gabriel Garcia Marquez, Călătorind prin Europa de Est. Dar, fiindcă scriitorul columbian și-l alese de ghid (ca Dante pe Vergiliu) pe jurnalistul și scriitorul germano-italian Curzio Malaparte, E.L. se referă și la amintirile acestuia (pe atunci reporter de război al ziarului Corriere della Sera) de pe frontul sovieto-german, din 1941-43.
Marquez este descumpănit de noțiunea (occidentală) „Cortina de Fier”, deoarece, comentează E.L., „realitățile estice se impun nu atât printr-o grandoare înfricoșătoare, cât prin cenușiul unei mizerii locuite de oameni cu fețe triste, cu haine ponosite si încălțări scâlciate. E un tablou general, valabil pentru tot spațiul cuprins între Berlinul de Est și Moscova”. Ca exemplu concludent, e adusă realitatea din RDG: „Contrastul e izbitor mai ales pe teritoriul celor două Germanii – după un deceniu și ceva, nemții vestici și nemții estici păreau deja două specii diferite ale civilizației umane.”
Citatul din Marquez (un scriitor care a simpatizat întotdeauna mișcările de stânga și „democrațiile populare”) e relevant și doveditor: „Pentru noi, era de necrezut că poporul din Germania de Est luase puterea, mijloacele de producție, comerțul, băncile, comunicațiile și totuși era un popor trist, cel mai trist pe care-l văzusem vreodată.” Realitățile sunt comune, „implantate din URSS”, cum zice E.L.: „Deservirea e lentă și trebuie să stai la coadă o jumătate de oră ca să cumperi pâine, bilete de tren sau de cinema.” Și, ca o concluzie construită de viitorul creator al realismului magic: „Nu puteam înțelege. Era ca și cum ne-am fi dus la cinema să ne omorâm timpul și am fi nimerit la un film cu nebuni, fără cap și fără coadă, cu un subiect conceput numai și numai pentru a descumpăni. Căci e cel puțin descumpănitor ca, în lumea nouă, în plin centru al revoluției, totul să pară învechit, perimat, decrepit.”
Dar imaginea cumva emblematică a sistemului pare a fi acest șocant tablou al veceurilor publice sovietice, în care, „pe o platformă lungă cu o duzină de găuri, deasupra cărora o jumătate de duzină de cetățeni respectabili făceau ce trebuiau să facă, pe vine, conversând cu însuflețire, într-o colectivizare a fiziologiei neprevăzută în doctrină”. E. L. amintește că „două decenii mai târziu” tabloul era același, fiind surprins în alte memorii, ale Marinei Vlady de astă dată.
La cealaltă margine a anecdotei, Marquez remarcă o altă deosebire dintre lumi: „În URSS nu se face reclamă la nimic, deoarece pe piață, de regulă, se vinde un singur produs, așa că esticul nu are alte opțiuni, nu are pur și simplu alternative pentru a alege”. Tabu-ul sovietic la produsele și cultura occidentală este continuată, constată E.L., de politica actuală a lui Putin. „Iată de ce, Călătorind prin Europa de Est devine de o actualitate stringentă și e recomandabilă ca lectură obligatorie pe tot teritoriul umbrit cândva de Cortina de Fier.”
„La închiderea ediției”, autorul comentează într-o tabletă, intitulată cam pesimist Mizeriile vârstei, un text semnat de Selma Iusuf (Moși și babe), de la rubrica ei din Dilema veche. E. Lungu își amintește (în context, cum se zice) cum văzuse pentru întâia dată turiști americani. Era prin anii ’90 ai secolului trecut, la Budapesta. „Moși și babe”, ca vârstă, pensionari care au ieșit la pensie nu pentru a aștepta moartea și a se plânge de toate durerile, ci pentru a călători și a cunoaște lumea, comparându-le pe doamnele americane „cu coafuri moderne, cu părul grizonat” cu „băbuțele noastre de acasă de aceeași vârstă”. Acestea din urmă, „îmbrobodite cu baticuri sub bărbie, cocoșate de muncă, cu mâini noduroase, încovoiate pe coada sapei” nu au ieșit în viața lor decât poate până în centrul raional sau la vreun târg mai răsărit din preajmă, după cumpărături. „Am înțeles ireversibil (scrie E.L., care își creează impresia că vorbește despre civilizații diferite, dacă nu cumva de planete diferite) că bătrânețea poate fi cel mai concludent coeficient al bunăstării sau al mizeriei sociale.”
Autorul eseului, contextualizându-se – ca virtual personaj – în acest peisaj, și-a creat și o altă impresie, falsă, după mine: timpul ar curge, acum, „la bătrânețe”, mult mai repede: „Ieri era luni, mâine e vineri.” Nu are nicio treabă cu vârsta, zic eu. E îngrijorarea unui om supralicitat. A celui care are atâtea de făcut încât i se pare că timpul nu i se mai supune, ca altădată.
_______
Eugen Lungu, Artă și critică, Editura Prut, 2019.