Care-i faza cu generația?
 
Rămână ipoteza, căci e o altă problemă pe care vreau s-o expun – și care poate debuta cu o întrebare. Și anume, pentru a o parafraza pe Simona Popescu: care-i faza cu generația? Poate că în Basarabia lupta pentru tânăra generație (între timp, aproape îmbătrânită), în care se vor fi rupt ceva spade și în România demult, va mai fi având rolul ei, deși păstrează în sine o doză de ideologie care deformează imaginile. Deci, care-i faza cu generația? Tocmai pentru a explora cât de cât acest teritoriu, voi reveni la Mircea Dinescu.
Nicolae Manolescu prelua în Istoria lui nu doar cuvintele lui E. Simion despre Mircea Dinescu (citate la începutul acestui text), ci și o afirmație contextuală referitoare la generația căreia i-ar aparține Mircea Dinescu. Spune Eugen Simion: „Poeții din generația lui Mircea Dinescu, veniți după Nichita Stănescu, Sorescu, Adrian Păunescu…, complică enorm discursul liric printr-un proces de intelectualizare și abstractizare a limbajului. Autorul Invocației nimănui merge în sens contrar”. Aici urmează textul cu care am deschis articolul de față, care relevă notele distinctive ale poeziei lui Mircea Dinescu.
Aș face aici o precizare de detaliu. Există, deci, inclusiv pentru Manolescu, o generație ’70, chiar dacă, în aceeași Istorie, el vorbește despre „Noua literatură. Generația ’60”, căreia-i urmează direct, fără intermediari, cea optzecistă. Ce-i drept, privind de sus, de foarte sus, am putea vorbi despre o astfel de situație. Cuvântul lui Manolescu e un argument folosit în Basarabia, unde generațiile ’70 sau ’90 aproape nu există: debutând la sfârșitul anilor ’90, un Emilian Galaicu-Păun, de exemplu, ar fi optzecist. Și e invocată ca argument secundar ipoteza lansată de Laurențiu Ulici, conform căreia o generație include trei promoții distincte. Așadar, dacă există, șaptezeciștii sau nouăzeciștii n-ar fi decât cel mult promoții, prea puțin vizibile deci, din generațiile ’60 și ’80. Dincolo de nota ei ludică asupra căreia nu insistăm acum, ipoteza lui Ulici nu schimbă mult datele problemei. În fond, pentru el, șaptezecismul constituie promoția retractilă, de declin, a generației șaizeci, iar nouăzeciștii ar fi, față de optzeciști, în aceeași situație. Să nu uităm că Ulici, care aparținea generației ’70, căreia îi dedică o carte, e și mentorul, alături de Mircea Martin, al nouăzeciștilor. Pe de altă parte, pe Ulici ori îl preluăm integral, ori nu-l preluăm deloc. Nu putem folosi ideea că o generație e formată din trei promoții, fără să o acceptăm și pe aceea că fiecare promoție începe cu anul al șaselea dintr-un deceniu. Cum să vorbim despre optzeciști care debutează nu în ultimii ani ai deceniului anterior, ci chiar mai târziu decât nouăzeciștii din România? Și dacă conchidem că literatura din Basarabia are o istorie a ei, atunci ar trebui ori să eliminăm din start confuziile și orice paralelism cu literatura din România, ori să propunem și să precizăm disocierile necesare.
Cred, însă, că n-are rost să facem din această chestiune, care-i implică pe Manolescu și Ulici, a generațiilor sau promoțiilor, un capăt de țară. Convențiile rămân convenții. Doar să constatăm o anume relativitate – și relaxare – cu care sunt privite lucrurile. Iar adevărul e (ca să zic așa – și folosesc formula nu pentru că aș fi eu în posesia adevărului, ci pentru că faptele se impun cumva de la sine oricărui ochi atent, cu atât mai mult unuia care a fost martor al evenimentelor, ba chiar participant la ele) că șaptezeciștii și nouăzeciștii constituie realități distinctive, chiar dacă apar nu prin ruptură, ci prin continuitate față de generația/promoția anterioară. În descendența șaizeciștilor, ca o coadă de cometă, șaptezeciștii le continuă proiectul, dar diferențele sunt evidente. De altfel, nu trăsăturile unitare legitimează existența acestor generații, care au mai degrabă un caracter difuz. Tocmai de aceea, șaptezeciști sunt și livreștii de la „Echinox” (Ion Mircea, Dinu Flămând, Adrian Popescu etc.), dar și oniricii, ori poeții greu de clasat tipologic. Vasile Vlad, Cristian Simionescu, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi sunt numai câteva exemple. Și niciunul dintre ei nu poate fi considerat șaizecist. Șaizeciștii debutează în bună măsură cu o anume angajare politică, se eliberează treptat de dogmatism, exultă și-s entuziaști, chiar în elegie, în fine, exprimă într-un fel sau altul forța. N-au timp de nimicuri, de ironie, de izolare. În opoziție cu ei, iată, poeții invocați mai devreme.
Un fenomen identic, în cazul nouăzeciștilor. N-ar fi fost posibili fără ruptura produsă de optzeciști, dar, evident, sunt altceva decât optzeciștii. Și aici nu e vorba doar de vârstă, e vorba de o poetică. În anii ’90, îmi amintesc dezbaterile din „România literară” referitoare la existența nouăzecismului. Nu știu dacă discuțiile nu se vor fi terminat în coadă de pește; chiar și așa, nu putem să-i plasăm pe Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Marian Drăghici, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu etc. printre optzeciști. Nimeni nu mai mizează pe ironie, pe intertextualitate, pe joc; comedia literaturii a fost înlocuită de comedia vieții: Cărtărescu scrisese Levantul; Cristian Popescu scrie Arta Popescu. Confuzia va fi venit – dar nu e singura explicație – și dinspre Al. Mușina, care, neacreditând ideea unui postmodernism românesc (optzeciștii n-ar fi, după el, postmoderni; la polul opus, pentru Manolescu, postmodernismul începe la noi odată cu șaizeciștii. Ioana Em. Petrescu și Liviu Petrescu vorbesc despre o epistemă postmodernă ilustrată de un Ion Barbu etc.), i-a dus pe tinerii lui discipoli de la Brașov la Cenaclul de Luni și i-a validat astfel ca optzeciști, incluzându-i în antologia din 1990. Dar sunt Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu optzeciști? Firește că nu – și, oricum, chestiunea are, cu trecerea timpului, tot mai puțină relevanță.
 
Să revenim, însă, la cazul nostru. Tocmai „diferența” lui Mircea Dinescu în interiorul generației sale îl face pe Manolescu să emită următoarea idee: „Dacă aceste note ale poeziei lui Mircea Dinescu sunt adevărate (și sunt!), mi se pare a găsi în ele un solid argument în plus pentru o idee care a mai circulat în critică, fără să se impună totuși cu fermitate, și anume că poetul Invocației nimănui și al Elegiilor de când eram mai tânăr scria la începutul anilor ’70 în spiritul generației ’80. Și ca vârstă, el aparține acestei generații mai curând decât aceleia a poeților din jurul lui 1970, de care îl leagă Eugen Simion. O extraordinară precocitate a făcut ca el să-și anticipeze congenerii cu aproape un deceniu. Este ciudat că generația ’80 nu s-a referit la el ca la un precursor. Dacă privim de sus peisajul poetic de la începutul deceniului 8, nu ne vine deloc greu să observăm că, printre poeții «delicați», «abstracți», ermetici și de un încântător rafinament ai acelor ani, Mircea Dinescu face o figură cu totul aparte, ca o oaie rătăcită de turma ei adevărată și, dacă pot spune așa, nenăscută încă”.
Să fie cu adevărat Mircea Dinescu un precursor al optzeciștilor? Translând problema: este Eugen Cioclea însuși un optzecist, așa cum se spune în Basarabia? Mai mult: sunt cu adevărat optzeciști „optzeciștii” din Basarabia? Chestiunea cu postmodernismul, cu care au fost asociați sau cu care s-au asociat ei înșiși, e și mai interesantă. După părerea mea, mica revoluție propusă de Dinescu nu-i decât o altă față, o ipostază a șaptezecismului, pe care nu-l putem reduce la trăsăturile invocate de Eugen Simion. Altfel, despre Ursachi s-ar putea spune – cu argumente mai solide – că este un precursor al optzeciștilor; căci există la el o ironie structurală care creează sentimentul iluziei, folosirea deliberată a convențiilor și prin urmare sabotarea lor ironică, mult intertext, mult biografism, multă ironie, chiar dacă emfatică, rafinament manierist și poză etc. Dar sunt aceste date suficiente pentru a face din Ursachi un optzecist avant la lettre?! Sau pentru a spune că șaptezecismul nici nu există?
De fapt, ce fel de optzecist ar putea fi Mircea Dinescu? El poate fi asociat cel mult direcției realiste a lunedismului, din care fac parte Mușina, Iaru, Coșovei – nu l-aș include aici pe Mircea Cărtărescu, care proiectează realul în iluzoriu, consecință și a unei fascinații de natură lexicală în fața realului. Ce relație, însă, între generația beat ori Marino, de la care acești optzeciști se revendică, și Mircea Dinescu? Niciuna. Altfel, poezia lui Dinescu nu poate fi asociată în niciun caz altor direcții ale optzecismului, poeziei textualiste, ori celei metafizice, de exemplu.
Or, în Basarabia, conceptului de generație continuă să i se dea un puternic accent ideologic; e folosit cu un sens tare, care implică o identitate biologică, una poetică (programatică) și – reacție față de un limbaj considerat uzat și față de o lume considerată încremenită – una politică; sensul acesta presupune că suntem încă în miezul unor bătălii. În paranteză fie zis, de la distanță, mie mi se pare că taberele par să se fi mai îmblânzit: și poziția, să spunem, a lui Mihai Cimpoi față de Emilian Galaicu-Păun și față de noua poezie (numită optzecistă și postmodernistă) e mai blândă, și tinerii de odinioară au ajuns să fie mai îngăduitori, dacă nu cu critica dogmatică, cu discursul care odinioară se alarma în fața noului. Or, ideea de generație e funcțională atâta vreme cât bătălia e în curs. Ulterior, după ce canonul e refăcut și locurile, cucerite (permiteți-mi puțin cinism), fiecare poet își urmează propriul destin poetic. Mulți șaizeciști sau optzeciști din România consideră asocierea lor cu generațiile cărora le-au aparținut prin debut ilegitimă și irelevantă. Și pe bună dreptate.
Și aici, aș mai aduce în discuție două chestiuni. Una privește reacția față de noua poezie în Basarabia și în România; alta are în vedere simplificările față de ceea ce poate însemna postmodernismul. Ce interesant! În vreme ce în România, în anii ’80, tinerii poeți erau susținuți de N. Manolescu, E. Simion etc. (critici din generația ’60) în reviste precum „România literară” și erau demonizați de tabăra oficială, protocronistă și colaboraționistă de la „Luceafărul”, „Flacăra”etc., în Basarabia, după 20 de ani, în tabăra contestatarilor se plasează Mihai Cimpoi și critica anilor ’60-’70, oficializată, cărora li se adaugă din România Eugen Simion, urmat de criticii de factură național-etnică. În vreme ce în România nimeni dintre criticii credibili (nici măcar Crohmălniceanu sau Zoe Dumitrescu Bușulenga) nu au contestat optzecismul (asociat sau nu cu postmodernismul), ci au văzut în el o sabotare a sistemului, în Basarabia toată această critică ce se declara autonomă, pro-românească etc. atacă din toate pozițiile noua poezie (optzecistă? postmodernistă?), considerată trădătoare, cosmopolită, antinațională etc. E aici o veche și des folosită, actuală chiar, metodă de a tulbura apele. În ce privește a doua chestiune, am auzit de curând afirmația, aproximativă aici, că o fi el postmodernismul cum o fi, dar nu poate exista în afara realismului. Am impresia că prin postmodernism se înțelege tocmai impasul la care adusese literatura (poezia, deopotrivă proza) modernismul, cu noul roman francez, cu metapoezia etc. Mai mult, cred că era vizat romanul lui Emilian Galaicu-Păun, Țesut viu. 10x10. Dar postmodernismul tocmai o recuperare a realului își propune, tocmai o eliberare de evazionismul metaforic, tocmai o revenire, cum zice Mușina, la omul concret. La înregistrarea aproape mecanică a realului, fapt care implică o autenticitate care e deopotrivă a raportării la lume și a textului. Postmodernismul ca antropocentrism (Alexandru Mușina). Or, în Basarabia, i se pun în spate postmodernismului „păcate” pe care, indiscutabil, nu le are. Că realitatea poate deveni, ca la Mircea Cărtărescu, iluzie e deja o altă poveste.
 
Acestea nu sunt niște concluzii
 
Să revenim, însă: dacă în România Mircea Dinescu n-a fost considerat de optzeciști un precursor, în Basarabia, Eugen Cioclea e situat chiar în inima optzecismului și a postmodernismului. E cu adevărat așa? Nu cumva pulverizăm cu totul conceptele – niște concepte care, ca mai toate de pe tărâmul studierii literaturii, încărcate ideologic, axiologic, contextualizate istoric etc., sunt la îndemâna oricui și tocmai de aceea nu mai spun aproape nimic? Din nefericire, conceptele nu se pot apăra singure. Mai mult, ca în cazul limbii, uzul creează norma. Ce mai înseamnă aici postmodern? Pentru că a fost o bătălie la mijloc, va fi fost poate eficient ca scriitorii de la sfârșitul deceniului 9 să fie considerați, pe urmele poeților din România, și optzeciști, și postmoderni; ei înșiși să se considere astfel: stindardele trebuiau să fie la vedere și să delimiteze precis. În ce mă privește, nu știu dacă Eugen Cioclea e optzecist, nu știu dacă poeții din Basarabia afirmați în ultimii ani din deceniul 9 și consacrați (ce-i drept, în Basarabia greu; mai ușor parcă în România) abia după 1989 sunt optzeciști, cu atât mai puțin dacă e adecvat să-i numim postmoderni. Și dacă folosim aceste cuvinte, ar trebui să precizăm din start că optzecismul din Basarabia nu are nicio legătură cu cel din România. Și că optzecismul, așa cum se manifestă el, nu are decât eventual legături formale cu postmodernismul. Schimbând puțin sistemul, aș spune, dimpreună cu Mircea V. Ciobanu, „nu știm dacă poezia basarabeană există, dar sigur are o istorie a ei”. Or, această istorie a ei ar trebui reconstituită – și e o sarcină pe care cineva din interior ar trebui să și-o asume. Referitor strict la poezia de după 1980, îi dau mare dreptate lui Grigore Chiper: mi-au plăcut și verdictele și, cu câteva nuanțări aproape obligatorii, analizele pe care le propune într-un studiu intitulat „Tranziție poetică în Basarabia la sfârșitul anilor ’80” (publicat în „Intertext”, nr. 3-4/2010). E la mijloc o nouă paradigmă – și cred că ea implică, până la urmă, mult mai mult decât în România, și aspectele axiologice. Căci nu poți să creditezi valoarea unei poezii, scoțând-o din tot felul de contexte, atâta vreme cât ea devenise artificială, formală, simplă evaziune diversionistă. Poezia aceasta a generației anterioare, căreia i se permisese să descopere patria, și odată cu ea lirismul, metafora, și-a trăit repede traiul. Nu cumva chiar împotriva ei, și a colegilor săi de generație, scrie Eugen Cioclea ultimele lui poeme? Tocmai de aceea, cei care au făcut saltul către o altă poetică au putut fi ușor considerați antinaționali, europeni, postmoderni – și de aici definirile devin deja imprecații, în condițiile în care lupta pentru o poetică e și una pentru putere. Poate tocmai în legătură cu această situație ar trebui să interpretăm ruptura care se produce la un moment dat în poezia lui Cioclea. Nu cumva, va fi simțit că până și poezia contestatară, ironică, eretică etc., etc., pe care el o întemeiase și o slujise, e fadă, falsă și că poate fi ușor simulată? Oricum, ruptura lui are semnificația unei negări: ar vrea să scrie parcă o altă limbă decât aceea care îl consacrase, vrea să fie altul – să nu rămână legat de etnie nici măcar prin contestarea identității ei politice. În vreme ce generația anterioară scria o poezie „etnică”, descoperind esteticul sub această formă, dar prin aceasta devenind ușor conformistă și, prin urmare, și complice cu sistemul, el scrie o poezie anti-sistem. Dar și așa, tocmai condamnând politicul, aderând la autenticitatea satului etc., atârna de gâtul ei o problematică locală. De aceea fracturează limbajul și, odată cu el, sinele.
Suficiente aceste întrebări, pentru a spune că Eugen Cioclea e un poet veritabil. Cât despre restul chestiunilor, rămână pe terenul problematizărilor necesare.