articol: 

Cât de multă memorie e într-un Ţesut viu, 10x10? Întrebarea mea e similară cu cea a peştelui care se întreabă ce e... apa. (Doi peşti, unul mai tânăr şi altul mai bătrân, înoată şi se întâlnesc cu alt peşte: „Bună, cum e apa?”, întreabă acesta. „Bine, mersi”, răspunde peştele mai bătrân, continuându-şi drumul alături de însoţitorul său. După o vreme peştele mai tânăr îl întreabă, gânditor: „Ce-i aia... apă?”) Memoria este chiar „apa”, adică substanţa, Ţesut-ului viu, e deopotrivă urzeala şi firele de bătătură pe care le îndeasă personajul ...n, el şi narator la persoana I singular, formând texte suprapuse, palimpsestiale, cu link-uri nenumărate, printre care memoria ia diferite forme: bildungsroman-ul lui ...n, istoria foarte recentă a RM, pomenirea, aproape programatică, a unor morţi, şiruri de nume proprii, un fel de mitologie a Ch-ău­lui, memoria culturală îndesată aproape în fiecare pagină, etc. Să le luăm pe rând.
Bildungsroman-ul lui ...n începe cu cea mai timpurie amintire relatată în Ţesut: ziua în care a fost anunţată moartea lui Gagarin, în 1968, iar copilul ...n a abandonat visul de a se face cosmonaut. Şi tot în acea zi s-ar fi „arătat” noua vocaţie – la nelipsita solicitare ce ar exprima dorul de literatură al băştinaşilor: „Ştii vreo poizâi?” (p. 243), copilul de 4 ani ar fi simţit o dorinţă de a exprima ceva încă nespus: „Pe pământ şi-n aer – cer, numai cer” (p. 243 – inspiraţia va fi venit, se vede, tot din reminiscenţele visului de a fi cosmonaut).
Devenirea poetului ...n trece prin „o copilărie la două capete, al tatălui şi al lui Lenin, cu care să fie mânat din urmă” (p. 14). Teroarea capătului numit Lenin ar părea folclorică dacă nu ar fi potenţată de teroarea pe care o exercită tata – militar, poet şi comunist – , pentru care, de ex., stropirea din greşeală, de către ...n, cu cerneală a portretului lui Lenin pus de tata în camera de cămin a familiei e o catastrofă. Legea nescrisă a tatălui e dură şi imprevizibilă, pedeapsa – grea, anticiparea pedepsei – terorizantă, iar „mama – ca mama” (p. 9) va cere întotdeauna îndurarea tatălui faţă de greşelile fiilor. „Capătul” tatălui e oedipian şi chiar generator de parabole: copilul scrie şi rescrie în numele tatei o scrisoare adresată bunicilor, din care aceştia trebuie să înţeleagă că „tata n-a spus ce-a spus bunica c-a spus” (p. 65-69). Încercând a-i compune tatei scrisoarea cerută, copilul „tot rescriind, pentru tata, aceeaşi scrisoare, şi-a făcut mâna” (p. 69), şi astfel copilul, „tare bun şi cuminte, nu se mai putu opri din scris” (p. 69). La celălalt capăt al copilăriei, Lenin, cu ideologia cunoscută şi întreaga panoplie de personaje, lozinci, ritualuri, structurează orizontul devenirii lui ...n, care la debut „îşi văzu numele tipărit, sub două poezii din Scânteia leninistă” (p. 265), şi „consacră”: „doi octombrei (o fetiţă şi el!) – [aleşi] – pentru a saluta-n versuri lucrările celui de-al n-sprezecelea Congres al UTC din Moldova... Primele aplauze, prima apariţie pe micul ecran, prima distincţie” (p. 279).
Mai târziu în bildungsroman vom sesiza o oarecare rezistenţă la sistem ca o rezistenţă prin lectură (cultură?): „Citania (vorba bunicii: „Ce atâta citanie şi citanie?”) era forma ideală de evadare”
(p. 233), afirmă ...n. Rezistenţei „prin citanie” i se poate adăuga şi conspectul vast de bancuri anti-sistem din timpul sovietic incluse în Ţesut. Oricum, naratorul (şi probabil autorul) evită eroizarea, nu doar a copilului, ci şi a studentului ...n, din anii ’80, la Ch-ău, apoi la Moscova.
Un orizont de aşteptare al evocării de către narator/autor a unor forme de rezistenţă faţă de sistem este, probabil, inadecvat acestui roman considerat (de unii) experimental. Totuşi, în timpul lecturii Ţesut-ului există momente când mai cauţi încă o frază despre un episod sau altul, de ex., cap. 3, „Avia Maria”, povesteşte captivant cum fraza celebră Ave, Maria, gratia plena, transcrisă ruseşte pe o telegramă de felicitare adresată fetei de care ...n se credea îndrăgostit, e un mesaj subversiv pentru autorităţi, – căci Ave Maria devine companie aeriană, Avia Maria, iar gratia e „graniţa”, etc. Fata e pusa să scrie explicaţii, panica ei e destul de convingător descrisă, mai ales că nici destinatara însăşi nu ştia ce scrie în mesajul primit, dar nu ni se spune mai mult – a scris vreo declaraţie? Au lăsat-o în pace autorităţile? A explicat (cui?) chiar expeditorul sensul pierdut şi adăugat prin traducere? Acest interes e mai degrabă un interes faţă de epocă, şi chiar dacă episodul „Avia Maria” a fost inventat după tiparul lost in translation, probabil ar fi fost relevant să se inventeze şi cum anume ies (sau nu) personajele din încurcătură. Iar dacă episodul nu a fost inventat, cu atât mai mult e necesară (am putea zice că etica memoriei cere) încă o frază, în care să ni se spună că autorităţile s-au lăsat păgubaşe, au uitat, ori au înţeles şi s-au amuzat de încurcătura textuală. În alt context din roman (nu neapărat erotic), se spune că cineva îi oferise lui ...n „comoara nepreţuită a virginităţii”
(p. 240), de care personajul nu poate profita deoarece nu îşi poate reveni din şocul zilei petrecute la KGB, unde a fost chemat prin licitaţie, „întrebat câte în lună şi stele”, intimidat, avertizat. Tot aici ni se spune că şi oferta virginităţii ar fi fost făcută la cererea şi insistenţa aceluiaşi KGB, şi... doar atât, când cititorul tocmai se pregătea să afle cum anume securitatea făcea presiuni prin himene. Ziua petrecută la securitate mai e amintită în treacăt, pe o jumătate de pagină (p. 145), în timpul unei călătorii cu microbuzul spre Iaşi, într-o escapadă erotică a lui ...n şi a unei tinere. Iar cititorul s-ar putea întreba dacă limbajul de fier kgb-ist e nedeconstruibil, dacă nu există nicio poezie (dat fiind dorul de literatură al băştinaşilor!), oricât de crudă, într-un interogatoriu de o zi....
Dacă în cap. 3 personajul putea să-şi permită doar o plimbare pe jos până la aero­port sau una imaginară cu Avia Maria, în cap. 4, răsturnat, probabil, pentru a sugera schimbarea radicală de „decor” istoric, personajul călătoreşte, într-o lume globalizată a mileniului trei, în China. Pentru a sugera schimbarea de background istoric – un fel de deus ex machina şi viclenie a istoriei totodată – personajul îşi va povesti toate călătoriile printr-un contrast, de ex. Ch-ău-Moscova-Petropavlovsk Kam­ceatski versus Ch-ău-Paris-Antananarivu: „O simetrie răsturnată, simetria cărţilor de joc, unea aceste două călătorii într-o singură carte nescrisă” (p. 227). Schimbarea decorului istoric pare a fi eveniment romanesc în sine şi e subliniat deseori în Ţesut: „bunicii au văzut lumina zilei în Imperiul Rus, părinţii în România Mare, subsemnatul în URSS şi fiică-sa în RM” (p. 291).
„Evenimentele fondatoare” ale RM, devenită aici Mal de Vie, războiul din Transnistria, „revoluţia” din 7 aprilie 2009 (care încheie cronologic romanul), precum şi unele reflecţii despre ... patrie – „o afacere a tuturor nechemaţilor” (p. 306) –, o lecţie despre „marea migraţie a popoarelor” prin aceste locuri etc. sunt ţesute în pânza romanului. Şi evenimentele fondatoare, şi poziţionarea geografică a Mal de vie capătă dimensiuni corporale, sexualiza(n)te: de ex., personajul vede în protestatarii din 7 aprilie „O mare de oameni în pielea goală” (p. 135), precum „vitele cornute mari&ovinele sunt jupuite de piei înainte de a fi agăţate-n cârlige” (p. 135). – Să însemne această viziune auctorială fragilitatea omului în faţa autorităţilor şi capriciilor politicului? – La fel, războiul din Transnistria e ţesut aici ca un lanţ continuu de execuţii, care potenţează instinctul sexual deopotrivă al condamnaţilor şi al celor care apasă pe trăgaci... Din perspectiva eticii memoriei, la care recurgem în această lectură, se poate spune că Ţesut-ul realizează o performanţă în „asigurarea” neuitării, extrăgând evenimentele din discursurile istoriciste şi oficializante, plasându-le în imaginarul erotic şi, prin urmare, în intimitatea fiecărui cititor.
Ţesut-ul îşi mai asumă, aproape programatic, o altă misiune a ne-uitării – cea a salvării defuncţilor din irevocabila dispariţie în uitare. În îndreptarul de lectură de la începutul cărţii, Ţesut-ul e definit drept „tren funerar pe dinăuntru, cu 10 vagoane de dormit somnul de veci” (p. 6).  ...n în devenirea lui „s-a metamorfozat din grămătic cu oarecare priceperi artistice în lăcrămătic” care recurge la „transcrierea pe curat a vieţilor unor oameni ... pe care îi va mărturisi în acest fel, exact ca-n Enciclopedia morţilor de Danilo Kis” (p. 122). Enciclopedia morţilor e o carte imaginară, inventată de Kis în stil borgesian, „descoperită” într-o bibliotecă din Suedia şi care ar conţine relatări detaliate despre... vieţile tuturor morţilor. Ţesut-ul, însă, e o pomenire a morţilor apropiaţi lui ...n – bunica, bunelul, alte rude – , dar şi a colegilor care au dat „dezlegare la moarte” celor „de un leat cu el” (p. 123). Miza neuitării şi a mântuirii prin literatură dezvăluie încrederea naratorului/autorului în forţa literaturii de a asigura nemurire (faimă&glorie). Bineînţeles, certitudinea nemuririi prin literatură nu o poate avea nimeni, totuşi naratorul/autorul parcă ar vrea să se asigure că, în caz de succes, va putea împărtăşi din cele dobândite şi celorlalţi, morţi şi anonimi...
Gestul copilului ...n, care „şi-a scris, cu creionul chimic, numele în pomelnicul bunicilor doar pentru că nu şi-l găsise la pagina respectivă” (p. 20), capătă în Ţesut viu semnificaţia unei demonstraţii a absurdităţii de a separa viaţa de moarte când memoria morţilor este substanţa constitutivă a celor vii. Precum funcţionarul umil care revoluţionează Arhiva Centrală din romanul Toate numele de Jose Saramago, copilul ...n amestecă lumile: de acum viii se vor regăsi printre morţi şi morţii printre vii, aşa cum personajul nostru, oriunde ar pleca, ia cu sine „morminte cunoscute pe care să le dea la bagaje ” (p. 106).
„Pomelnicul” din Ţesut viu... se constituie şi din numele proprii întâlnite aproape pe fiecare pagină. Uneori numele evocă o epocă, precum acest şir: „Ordjonikidze, Clara Zetkin, Jukov, Gagarin, Komarov, Dobrovolski, Volkov, Paţaev…” (p. 19), iar uneori alte nume, de ex., al doctorului care urma să o opereze pe mama lui ...n (şi ea a refuzat), al unui jurnalist de la un post de radio care ar avea vocea tocmai potrivită pentru a citi un fragment din Istoria ochiului de George Bataille, numele unor politicieni oarecare, precum şi multe alte nume, fac cititorul să se întrebe: În ce constă singularitatea unui nume? Trebuie un nume să se refere la cineva, neapărat? Sau pot continua lectura fără a şti al cui e... numele?
Paradoxal, persoanele apropiate personajului – mama, tata, bunica, bunelul, fratele – nu se învrednicesc de nume (e drept, bunica şi fratele au câte o iniţială!). Deşi anume despre ei ...n scrie cel mai des, tocmai pe ei cititorul trebuie să-i reţină fără nume! Ca în tradiţia teologiei negative, unde numele este evitat tocmai pentru a nu pierde esenţa dumnezeirii revelate, Dumnezeu însuşi rezistă oricărui nume, rămânând Cel-Ce-Este – naratorul/autorul evită numele, sugerând că aceste persoane ar fi mult mai mult decât ar putea încapsula un nume (banal?!).
 
Prin contrast cu refuzul numirii persoanelor care apar frecvent, persoanele amintite de câteva ori sau chiar o singură dată au nume deplin şi real, de ex., „Roman Roman, contabilul nostru” (p. 159, al cui „al nostru”?). Există un fel de axă a tăinuirii şi destăinuirii numelor: tata, mama, fratele, bunica, bunelul rămân fără nume, colegii de şcoală şi alte câteva persoane au parte de prenume şi o iniţială, iar restul au, de cele mai dese ori, numele depline (poate cu excepţia Generalului-Armatei-Moarte, care, deşi nu are un nume, e cât se poate de bine singularizat şi „întărit” în memoria colectivă, căci e uşor recognoscibil, – e cel care în seara zilei de 7 aprilie 2009 transmite la Mesager un mesaj înregistrat (p. 135). Un efect advers al manevrei galaicopăuniene de a tăinui unele nume şi de a înşirui altele e că cei numiţi pot fi amintiţi, numele intră încă o dată în mintea cititorului, reactivând – precum numele „Ordjonikidze” sau „Beria” – epoci întregi, şi astfel memoria e împrospătată, pomenirea – înfăptuită, iar nenumiţii, ca să fie amintiţi, e nevoie de o atitudine neoplatonică ca să pătrunzi în esenţa lor de dincolo de nume...
În acest text, unde orice poate avea funcţia de madlenă proustiană, trezind de-a valma amintiri despre lucruri bine uitate, chiar şi îngerii lui ...n sunt memorie: ultima dată, Îngirueta înfăţişându-se în timp ce stătea pe pervazul ferestrei de la o cameră de cămin a Institutului de Literatură din Moscova, cu picioarele bălăbănind în gol, în aşteptarea naşterii fiicei sale. Până atunci îngerul îi făcea vizite în sala de literatură străină a „Nadiuşei”, adică a Bibliotecii Naţionale, numită Nadejda Konstantinovna Krupskaia, unde, în anii... – „tot 1984 era!” – evada în citanie personajul. Tot îngerul l-a salvat de căderea unei bucăţi enorme de tavan peste masa lui din bibliotecă, îngropându-i cărţile şi poemul la care lucra sub o grămadă de moloz: „Dacă totuşi căderea se-ntâmpla să mă prindă la locul meu, se cheamă că aş fi murit ca un cărturar, la datorie” (p. 241).
Biblioteca devine o prezenţă aproape mitologică în Ţesut viu, la fel ca şi curtea din str. Armenească, 61 (parcă ai vrea s-o vizitezi! ca şi zona Lipscani din Bucureştiul lui Matei Caragiale) – „locuită de seminţia lui Israel” (p. 247), unde se mută familia pe când ...n avea vreo opt ani. În acest spaţiu (pe care îl străbate umilit, ducând oala fratelui mai mic la wc-ul din curte), ...n interacţionează, deşi uneori printr-un rasism involuntar, cu Miriam, Felix, Levy, e catapultat de pe un scrânciob, alegându-se cu porecla Gagarin, ascultă regretele pătimaşe ale vecinei octogenare de a fi refuzat în tinereţe o noapte cu Şaleapin, cântăreţ rus în turneu la Ch-ău, etc... La itinerariile de altădată se adaugă cafenelele Ch-ăului de azi, unde ...n seduce textual tinere fete care, topite de cuvintele deopotrivă scrise şi vorbite ale personajului nostru, îşi scot dessous-urile pe sub mese, iar ...n transformă (a se vedea penultima pagină din roman) piese de lenjerie feminină în enigmatica scară a mâţei...
Scară a mâţei sau a îngerilor? – cititorul este solicitat să decodifice, astfel, cele încifrate de narator de la prima şi până la ultima pagină. Decodificările, la rândul lor, solicită memoria noastră culturală, lecturile noastre anterioare, de parcă naratorul/autorul ne-ar provoca la o competiţie a decodificărilor şi interpretărilor. Descoperind în sala de literatură străină a „Nadiuşei” că „nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” (p. 78), ...n parcă ar vrea să demonstreze că îşi realizează cu devotament angajamentul, îndesând încontinuu în Ţesut referinţe livreşti şi, întocmai ca un personaj borgesian, încearcă să creeze pe cont propriu universul ca bibliotecă. (Să nu uităm că pentru a sublinia utopia universului ca bibliotecă, Borges creează de fiecare dată o distanţă igienizantă, aproape ironică, faţă de această viziune – textele sunt atribuite unor autori fictivi, personajele care realizează, cumva, universul ca bibliotecă... cedează/mor, de ex., Funes cel care nu uită, iar Borges, personaj în propria povestire Aleph, recomandă insistent proprietarului casei unde se vizualiza Aleph-ul să demoleze casa, ceea ce se şi întâmplă.) O memorie pe potriva universului ca bibliotecă ar strivi cititorul, lipsindu-l de libertatea şi plăcerea lecturii. Salvarea e că cititorul are libertatea şi voia, decretate de narator/autor în îndreptarul de lectură (p. 6), de a citi textul (aproape) oricum, de fiecare dată alt­fel şi, sper, fără a fi penalizat pentru eşecul tuturor descifrărilor.
Ţesut-ul viu ţese memoria; firele de memorie, uneori mai lungi, alteori mai scurte (ca memoria însăşi), sunt legate aici într-un tot dens, ca un scut împotriva uitării, şi viu tocmai pentru că e pulsând de nevoia (prea) umană de neuitare. Aşa cum păretarele ţesute cândva de bunica din „hainele purtate, ... făcute fâşii-fâşii, şi... îndesate bine cu vatala în textura vreunui lăicer sau păretar... care mai păstra uneori căldura corpului uman în ţesut viu”
(p. 178), Ţesut-ul galaicopăunian păstrează, cumva, ceea ce a fost. ...n a urmărit-o cu luare aminte pe bunica ţesând, uneori luând loc la războiul de ţesut, şi astfel „toată poetica sa răspunde acestui îndemn de altădată: „Îndeasă mai bine!” (p. 183). Poetica războiului (de ţesut, dar şi a celui civil) din Ţesut viu e o viziune puternică asupra scrisului, deloc irenică (şi poate mai puţin compatibilă cu dimensiunea ludică inevitabilă în orice accent pus pe scriitură şi cu răgazul cerut de acoladele stilului şi ale ortografiei din Ţesut), în care lupta nu e neapărat între cuvânt şi cuvânt, ci între memorie şi uitare.
_______________
Emilian Galaicu-Păun, Ţesut viu, 10x10. Roman cu o postfață de Dorin Tudoran. Editura Cartier, 2011