Parteneri

Şerpii şi şerpoaicele lui Nicolae Spătaru (Nicolae Spătaru, Îngeraşul purta fustă mini)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Şerpii şi şerpoaicele lui Nicolae Spătaru (Nicolae Spătaru, Îngeraşul purta fustă mini)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Sunt două motive principale pentru care volumul de proză al lui Nicolae Spătaru, Îngeraşul purta fustă mini, îmi aminteşte mult de proza românească a generaţiei ’80:
1. Acţiunea unor povestiri are loc exact în acea perioadă.
2. Tot în anii ’80 ai secolului trecut descopeream valul de prozatori români care s-au impus în cvasitotalitatea lor în genul scurt.
Nicolae Spătaru face parte şi el din generaţia optzecistă de poeţi basarabeni, chiar dacă a debutat şi s-a remarcat, aidoma altor congeneri, în deceniul următor, astfel încât deceniul precedent a constituit pentru el perioada de formare şi de debut în presa literară. Din varii motive pe care nu le vom dezbate aici, poetul Nicolae Spătaru s-a impus abia cu cea de a doua plachetă, Ion şi alte revoluţii (1996), completând printre ultimii plutonul generaţionist.
Proza scurtă optzecistă românească se axa pe universul mărunt, alcătuit din detalii şi reflexe de multe ori automate. Realitatea de zi cu zi era ignorată de romancierii momentului, aflaţi într-o dezbatere de idei despre moştenirea proletcultistă, despre „obsedantul deceniu”, care tocase ţara. 
Dincolo de faptul că Nicolae Spătaru este interesat, ca şi confraţii săi de peste Prut, de omul mic, descoperit într-un birou, într-o redacţie sau la o catedră, fiinţa apăsată din toate părţile de nenumărate griji şi poveri, scrisul său este la fel de firesc şi fluent. 
Prozatorul basarabean are abilitatea de a înjgheba un univers epic din numeroase elemente mărunte, adunate cu migală, ştie să creeze o tensiune pe care să o rezolve de fiecare dată într-un registru nou şi inedit. Dar ceea ce este mai important: scriitorul poate provoca interesul cititorului, aşa încât nu îl slăbeşte cu vreo abatere sau cu vreo interpolare stângace. Textele lui sunt organice, iar dacă ceva pare, la un moment dat, aleatoriu, faptul îşi găseşte în cele din urmă justificarea cuvenită. 
Prozele lui Nicolae Spătaru conţin în linii mari două ingrediente necesare, pe care le stăpâneşte exemplar: umorul care însoţeşte naraţiunea şi doza obligatorie de miraculos. În acest sens, Nicolae Spătaru se dovedeşte a fi un descendent al lui I. L. Caragiale din La hanul lui Mânjoală. Ca şi predecesorul său ilustru, scriitorul de la Chişinău insistă că graniţa dintre real, descris în banalitatea sa funciară, şi fabulosul care intervine pentru a scoate parcă realitatea din amorţire şi clişeu nu este insurmontabilă. 
Nicolae Spătaru este un perfecţionist de felul său. A debutat în 2009 cu o nuveletă, inclusă acum şi în carte. A adunat suficient material pentru a debuta în volum, dar s-a decis să o facă abia acum. Prozele sale publicate anterior în presă au trecut prin numeroase metamorfoze. Bunăoară, Timpuri cu şerpi şi „şerpoaice”, povestirea publicată iniţial în Contrafort şi care l-a propulsat în vizorul criticii literare atente la noutăţi, a suferit în primul rând o schimbare de regie: cele două planuri ale subiectului – primul e povestea lui Liviu, protagonistul, când acesta le-a surprins, printr-un gest nu tocmai de gentleman, pe cele două gemene frumoase, Viorica şi Lia, făcând baie acasă într-o scenă plină de senzualitate, dar şi de bizarerie; al doilea plan e înmormântarea lui Pinghireac, despre care se crede că făcuse cândva moarte de om, de aceea pământul refuză să îl primească, ba pornindu-se brusc în timpul procesiunii mortuare o ploaie şi o vijelie, ba groapa umplându-i-se în chip misterios cu şerpi pe care nu se încumetă nimeni să îi scoată – sunt disociate tranşant.  
Scriitorul mai operează şi alte modificări, minore, dar importante în economia cărţii: în varianta din volum dispare vărul Viorel, care îl însoţea pe Liviu în aventurile acestuia; în scena finală Viorica, una dintre cele două gemene, nu e întâlnită în cursa ce merge în sat, ci într-un parc, iar aceasta nu îl serveşte cu un măr, cum era în varianta revuistică, ci cu un lichid dintr-o „sticluţă cu gâtul lung”. Astfel, pentru Nicolae Spătaru proza nu reprezintă un produs finit, dimpotrivă, e un mulaj supus unei continui modelări, până când acesta capătă o formă acceptabilă. 
Părerea mea este că Timpuri cu şerpi şi „şerpoaice” e piesa de rezistenţă a volumului şi un reper bun nu numai pentru proza autorului, de aceea, probabil, prozatorul a considerat să-i dea textului o configuraţie, dacă se poate spune aşa, ireproşabilă. 
Remarc în prozele lui Nicolae Spătaru o legătură strânsă cu folclorul românesc, devenită evidentă în Timpuri cu şerpi şi „şerpoaice”. Scriitorul aruncă punţi mai ales spre acea parte a folclorului mai puţin vizitată, din raţiuni cunoscute, în perioada comunistă. Este vorba de credinţele populare în spirite, în strigoi, atât de iscusit valorificate de Bram Stoker în celebrul său roman Dracula, dar şi de Vasile Voiculescu sau Mircea Eliade, (şi) în galeria cărora trebuie plasată, păstrând proporţiile, proza lui Spătaru. 
Sunt câteva teme preferate în carte. Una e cea a trecutului sovietic, pe care autorul l-a trăit şi pe care îl abordează de obicei printr-o grilă dublă: mai întâi deconstruieşte mecanismele de multe ori abominabile ale sistemului, apelând la modalităţile caracteristice unor distopii, apoi ia distanţă faţă de epocă, tratând cu umor (deseori cu umor negru) situaţiile unei realităţi absurde, aşa cum apare societatea sovietică în Şi era lună plină
O altă temă predilectă este cea a femeii sau, mai exact, a relaţiei femeie-bărbat, căci femeia apare în această ipostază relaţională. Legăturile sunt prinse cu blitzul tocmai atunci când traversează momente de criză accentuată: de cele mai dese ori raportul trece printr-o uzură periculoasă, se află în pragul unei destrămări sau e reluat după ce cuplul s-a destrămat. În fiecare nuvelă autorul încearcă să redea starea încordată dintre cele două sexe din alte perspective, introducând elemente-surpriză, atât de caracteristice stilului auctorial. De exemplu, în prima nuvelă, Îngerul purta fustă mini, prozatorul Corneliu Isărescu trăieşte stresul din preajma unei lansări de carte, când relaţiile sale familiale trenează, iar la lansare îşi anunţă participarea Manole Deaconescu, criticul pe cât de dur, pe atât de imprevizibil în opiniile debitate. În Şi era lună plină relaţiile cuplului eşuează într-un climat social-politic şi ideologic nevrotic, instalat odată cu moartea Secretarului General al PCUS Leonid Brejnev, când regimul crea artificial impresia că va urma un apocalips iminent. În Cafeneaua de la Podul Înalt relaţiile dintre protagonist şi iubita sa, Iuliana, se dărâmă fără să se poată constitui cu adevărat. Personajul-narator trăieşte despărţirea la cote paroxistice, redate atât direct, cât şi indirect, când drama lui se furişează implacabil în coşmarurile pe care le trăieşte şi le comunică prietenul său, Dorin Pană. 
Jurnalul lui Dan urmăreşte, atât cât permite o proză scurtă, patru destine, care formează o reţea de vase comunicante. Dan, care ţinea un jurnal cvasi-secret, a făcut o caracterizare-şarjă profesorului său Ilie Urzicescu. Despre asta a aflat decanul Gheorghe Ivanovici Parjă (întâmplarea are loc în epoca sovietică a delaţiunii) şi în mod curios el a fost acela care s-a supărat foc. Pe de altă parte, Dan moare după ce împreună cu protagonistul fuseseră speriaţi de cineva/ceva într-o scenă pătrunsă de mister şi ambiguitate şi visul lui de a deveni scriitor se transmite în chip la fel de inexplicabil protagonistului, care nu manifestase până atunci talent sau dorinţa de a îmbrăţişa cariera de scriitor. 
Pe lângă faptul că autorul Nicolae Spătaru are grijă pentru detaliile pe care le selectează cu atenţie şi le înlocuieşte uneori de la o variantă la alta, prozele lui conţin câte un scenariu construit punct cu punct. De aceea scriitorul intervine în text ca scenariul să arate cât mai armonios, mai credibil, mai palpitant şi chiar mai arborescent. El nu face proza unor întâmplări de viaţă, reproduse până la un anumit grad de complexitate; proza lui e a unor construcţii elaborate, asemănătoare cu cele din roman. Nicolae Spătaru are indiscutabil fibră de romancier. Prozele cele mai extinse sunt de fapt nişte romane în miniatură (unele texte au câteva linii de subiect).
Salutăm apariţia unui nou prozator, de la care aşteptăm şi alte cărţi interesante. Întrevăd pentru prozatorul Nicolae Spătaru un cititor concret, aşa cum şi cât este acesta.
____________
Nicolae Spătaru, Îngeraşul purta fustă mini, Iaşi, Editura Junimea, 2015