Parteneri

Epitaful sau – concomitent

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Epitaful sau – concomitent

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Bineînţeles, până la acest moment, nimeni nu a trăit, nu a înţeles… Nu, nu, în acest caz nu se înţelege nimic, fiind vorba tocmai de orice lipsă de înţeles; fiind vorba exact de orice lipsă de exactitate… Deplina lipsă de înţeles!... [Aici s-ar potrivi un număr infinit de semne de exclamaţie!!!!!!!!!!!!!!!!.............. S-ar potrivi, dacă asta nu ar veni în contradicţie cu ceea ce ar însemna… (nu ar… însemna?...) absoluta lipsă de înţeles. Pentru că un semn de exclamaţie poartă deja un anumit înţeles, în context – de uimire, de durere, de disperare… şi de lipsă de înţeles ca o absolută disperare augmentată de un semn de exclamare cât o… cât – Ce?... cât o columnă absurdă ce ţi-ai imagina că ţine de la un capăt (absent!) la altul (absent şi el!) al oricărei dimensiuni din difuzul parametru generalizator, zis infinit…]
Dar mobilizaţi-vă întreaga răbdare de care sunteţi în stare, pentru ca să nu vă sară cumva ţandăra răbdării, să nu vi se lehămetească în tentativa de a înţelege absoluta lipsă de… înţelegere! De oricare alt fel de sens! Aici pot apărea multă confuzie, aviditate a labirintului fără de ieşire de a-ţi absorbi şi rătăci completamente conştiinţa, posibilitatea de a te dumeri cât de cât în tentativa de a-ţi imagina şi… înţelege… lipsa totalei posibilităţi de a înţelege, adică de a da de… sensul… lipsei universale de sens!
De parcă ţi-ai imagina cum se zbate, se cutremură în agonia lipsei de sens întregul univers! Pentru că lipsa de sens ne-am putea-o imagina chiar ca pe o deplină agonie în infinit şi veşnicie cauzată tocmai de absoluta lipsă de sens. Doar o agonie otova, ca lipsă de sens, – adică lipsă de orice semn al realităţii, ca sunet, culoare, lumină, întuneric – da, totala lipsă de sens presupune şi absenţa întunericului!... Cum ar fi posibil aşa ceva în acea deplină lipsă de orice posibilitate?...
Greu de imaginat absoluta lipsă de sens, absoluta absenţă a oricărui reper ce ar face să depistezi rostul sau lipsa acestuia în toate, în neant!... Lipsa auzului, văzului, mirosului… Lipsa formei şi lipsa… lipsei de orice formă! Pentru că orice lipsă înseamnă o… existenţă a unui sens: sensul lipsei! Astfel, ne pomenim surprinşi, împinşi de a accepta că şi lipsa oricărui sens e de asemenea prezenţa unui sens? Sensul lipsei de sens! Parţial sau absolut. De unde putem trage concluzia că lipsa, absolută, de sens este imposibilă? Orice imposibilitate e o… posibilitate a apariţiei sensului acestei imposibilităţi…
Prin urmare, nu s-ar putea vorbi, în sens foarte abstract, despre reversul… sensului ca… lipsă de sens. Reversul unei monede tot de monedă ţine. E sens – capul, alt sens e – pajura, dar moneda e aceeaşi. Plus că tandemul cap-pajură presupune o indefinită sumă de sensuri pe care şi le propun cei angajaţi în tragerea la sorţi. Cap – pajură, sens – sens, non-sens – sens-non… Aceeaşi monedă în imposibilitatea de a fi schimbată cu sine. Ea poate fi devalorizată la zero, sub zero, ceea ce nu înseamnă că dispare şi sensul ei de monedă. Am putea spune că-i dispare rostul – nu mai poţi procura nimic pe ea, la ce bun, ce rost are să o mai păstrezi? Dar sensul ei de monedă rămâne, este de ne-anulat, ne-valorizat. Valoarea ei ţine de puterea de cumpărate, iar rostul ei – de numismatică, aceasta – ca „forţă” de… admirare, încântare, emoţie… Sau, poate, lipsa de rost ce dispare odată cu deplina ei valorizare se transformă în alt rost… Muzeal…
În genere, toate judecăţile – bucăţile! (de judecată) – de aici vor rămâne în suspans… Sigur, din lipsa siguranţei de a se ajunge la vreo concluzie… Aici concluziile ar părea a fi periculoase, dacă nu ar fi imposibile… Astfel că mie, uneori, ba nu – chiar acum mi se pare că armonia înseamnă tensiunea dintre sens şi lipsa acestuia drept altă formă/ idee de sens… O idee… diformă, să zicem. Sau în genere fără formă. Ca raţiunea pură care, mie unuia, mi s-ar părea chiar fără formă: raţiunea în stare de… raţiune, ca „materie” a spiritului ce poate fi asemănat cu plastilina căreia doar copilul, modelând-o, îi poate da o formă… Ei bine, şi „lipsa de formă” a raţiunii pure, a plastilinei (acesteia) e şi ea o formă…
Dar stop! – Oare ceea ce se numeşte infinit sau veşnicie nu e tocmai, sui generis, absenţa oricărei forme? Aşa, ceva otova, non-stop, fără contur… interior, fără contur exterior… Ce alta să fie decât deplina lipsă de formă ca… armonie?... În egală măsură, ba poate – în egală… lipsă de măsură (ca… sens), aceasta poate însemna chiar… euforie!...
Aşa ar fi, însă capcana a fost deschisă ceva mai sus, când am convenit că până şi lipsa de formă e tot formă, ceea ce se referă, deci, şi la infinit, şi la veşnicie… Adică, în vecii vecilor şi pretutindeni absenţa formei e şi ea o… formă!...
Cineva spunea că la început a fost libertatea, din care s-au născut toate celelalte (universurile, lumile). Din libertatea primordială s-o fi născut şi Însuşi Domnul Dumnezeu… Dar poate că până la libertate, care pare a fi „întruchiparea” ezoterică a Sensului, a fost lipsa de sens. Prin urmare, Sensul s-a născut din absenţa sa ca sens… După care a apărut sensul libertăţii şi libertatea ca sens, din care etc.... până şi Dumnezeu… Iar o ispită cam frivolă te poate împunge/ împinge să crezi că sensul ar însemna credinţă, iar lipsa de sens – ateism… De unde nu rămâne decât infim de puţin până la… blasfemie: credinţa s-a născut din… necredinţă (ca absenţă a sensului)…
În genere, chestia asta aduce cu posibilitatea… imposibilităţii de a împărţi ceva la zero. Uite, în matematică e de neconceput să iasă ceva (un rest, o bucată, o parte…) când te prosteşti şi crezi că poţi împărţi 2 (…4…8…1 000…) la zero, însă aici, în raportul dintre sens şi absenţa acestuia, atare împărţire pare a fi posibilă. E adevărat, nimeni nu ştie ce şi cum se poate împărţi la zero, dar posibilitatea non-sensului „permite” aşa ceva…
Niciodată nu poţi ajunge atât de istovit într-un răstimp atât de scurt, ca în tentativa de a încerca să înţelegi absenţa oricărui motiv de a înţelege ceva. De a înţelege absoluta lipsă de motivaţie, şi inovaţie, de a se înţelege ceva. Din toate. Din univers. Din infinit. Din veşnicie. Din totala agonie în care cade totul în tentativa de a dezafecta totul – totul de a se dezactiva pe sine însuşi de… sine! De a se reduce la gradul zero al sensului. Însă acest grad zero al lipsei de sens nu poate însemna chiar ceea ce trebuie să însemne – zero sens!
Dacă îţi imaginezi lipsa sensului ca beznă pretutindeni şi în cel mai înalt grad, conştiinţa ta nu se poate… deconecta de la sine însăşi, ca să… înţeleagă?... să nu înţeleagă?... ca să înţeleagă că nu trebuie să înţeleagă absolut nimic… să nu înţeleagă nici nimicul nimicului, pentru că şi aceasta ar însemna prezenţa unei înţelegeri oarecare…
Însă, la prima etapă a trecerii în absoluta lipsă de sens, probabil tot bezna este prezenţa care, înteţindu-se până la paroxism, trebuie să ducă chiar la instaurarea Lipsei Sensului. (Să facem abstracţie, deocamdată, la primă etapă, că atare „instaurare” face deja imposibilă propria ei… instaurare în afara vreunui sens; fie şi acela în numele Absenţei Sensului…) Bezna „lipsei” de sens năvăleşte de pretutindeni, ca o viitură a Deplinei Neînţelegeri ca posibilitate de înţelegere. Bezna presează conştiinţa universală, ca o tentativă de a o stoarce de sine, ca zisă conştiinţă ce captează sensurile. Odată anihilată Conştiinţa Universală, dispare şi motivaţia universală a oricărui sens, nu?!... Presiune, presiune, presiune, stoarcere de sine (a conştiinţei), stoarcere, stoarcere… Teascul ce tescuieşte întru proprie anihilare ca menire, prezenţă, sens şi chiar… lipsă de sens!... Bezna se înteţeşte ca într-un Klandayer al completei dezagregări, al desăvârşitei anihilări de orice, inclusiv – anihilarea… anihilării, ca sens ce ar duce la totala lipsă de sens… Beznă, beznă, beznă, în condensare hiper-beznatică, trans-beznatică! Încât poţi să spui că bezna ar putea duce la absenţa a toate, în afară de prezenţa ei, a beznei, ce mai are puţină vreme, până se autodevoră, autoanihilează completamente şi pe sine, ceea ce ar şi duce la absolutul a-semantism! Astfel că, pentru începutul anihilării oricărui început şi sfârşit ca sens sau lipsă de sens, dispare timpul, apoi spaţiul, apoi dispare vidul ca absenţă a acestora, ca infinit şi veşnicie…
Nu este lipsită de rezon presupunerea că deplina anihilare până la anihilarea anihilării poate duce la un fel de nirvana a lipsei de nirvana! La un perpetuum mobile al imposibilei prezenţe a perpetuumului mobile! Absurditatea constând în prezenţa a ceva prin desăvârşita sa absenţă! Până la saltul final în asaltul oricărei motivaţii ca început, ca sfârşit, ca sens, lipsă de sens… ca… ca… universul, sensul – defecându-se pe sine… Sensul depăşindu-se pe sine pentru a ajunge în non-sine, în non-sens…. dar ca prezenţă a unui altfel de… sens… Iar acest altfel de sens, în această stare de istov absolut de a nu putea găsi vreo explicaţie a lipsei de oricare explicaţie, mie mi se arată ca un epitaf, poetic, dar destul de caustic, mi se pare, chiar dacă fără vreo adresă concretă; un epitaf frumos de… batjocoritor (a lipsei de batjocură etc. – în deplina lipsă de sens). Epitaf e chiar acest vers al italianului Salvatore Quasimodo: Ride la gazza nera sugli aranci,/ Ed è subito sera*… Salvatore care nu salvează nimic… inclusiv lipsa sensului ca posibilitate şi imposibilitate, concomitent…
 
_________
*Ce sens ar avea să dăm traducerea acestui vers pentru cineva care nu cunoaşte nu că limba italiană, ci oricare altă limbă străină, când aici este vorba despre înstăpânirea universală a lipsei de sens? Pentru că, în omni-lipsa de sens până şi limba ta maternă tot limbă străină ajunge ca expresie a deplinei lipse de sens. Dar, precum se vede, cel puţin aici, – nu şi a lipsei de rost. Iar faptul că, în text, am subliniat versul-epitaf nu a vrut să însemne că aş fi dorit să accentuez cumva importanţa sa ca sens deosebit, ci, din contră, am subliniat posibila sa lipsă de sens. Deci, e o subliniere ca non-sens a oricărei sublinieri.