Categorii

Parteneri

„Elită”, „boemă” și „underground” în Chișinăul sovietic

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Elită”, „boemă” și „underground” în Chișinăul sovietic

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Cartea de memorii a Antoninei Sârbu Atelierul din strada Patrice, eclectică și omnivoră, încercând să adune tot ce s-a scris la subiectul pe care îl abordează, este, în consecință, un poem. Sentimental în exces, alunecând în adresări la persoana a II-a, cu evocări ale trecutului sumbru și dramatic, redesenat în culorile idilice ale amintirilor (cel puțin în ceea ce ține de relația protagoniștilor). Protagoniști sunt doi: naratoarea și regretatul pictor Andrei Sârbu. Implicit, e vorba de o istorie, în secvențe sentimental-emotive, a vieții artistice a Chișinăului din epoca obscură a socialismului ne-dezvoltat.
O îmbinare de memorii și de pagini de jurnal ale unei prietene și soții de artist, prinsă în vâltoarea vieții de boemă și underground; de reportaj jurnalistic, cu multe inserții ale martorilor-oculari, artiști, critici, prieteni; de biografie romanțată, fragmentară, sincopată, capricioasă precum e memoria. O memorie ce pune mereu în evidență trăirile naratorului.
Din toate aceste instantanee ale memoriei selective și ale perspectivei de azi, atenuând secvențele dramatice și înduioșându-le (Antonina luminează nu doar paginile de istorie, adesea tristă, dar și portretul pictorului, în realitate deloc pufos și neted), se desprinde o pagină de istorie a mișcării artistice informale din Moldova sovietică. Or Andrei Sârbu a fost un artist autentic și nonconformist, într-un anturaj ostil libertății de creație.
Nouă ne lipsesc ediții de acest gen, despre viața artiștilor din epocă, despre boema artistică și elita intelectuală din această zonă respinsă de establishment. Valoarea cărții e cultural-evocatoare, e precum fasciculele de lumină pe care le emană memoria unei fotografii (care, pe de o parte, e „document”, pe de alta, lasă loc propriilor contextualizări).
Andrei Sârbu făcea o figură singulară în lumea boemei artistice a Chișinăului. Intrasem pentru prima dată în atelierul său în 1977, condus de pictorul și arhitectul Arcadie Răileanu, prieten cu Sârbu încă din anii de școală. Lucrările, înșirate de-a lungul peretelui (cu excepția celei instalate pe șevalet), erau singurele surse de lumină și căldură în atelierul rece, scund și întunecat. Chiar dacă l-am cunoscut, câtuși de puțin, și sunt cumva „în temă”, detaliile pe care le desprind din povestea evocator-sentimentală sunt, mai ales, cele care țin de creație, fie că e vorba de amintirile autoarei, fie că intră pe post de naratori prieteni și criticii de artă, fie că vorbește artistul însuși.
În atelier, se discuta despre Mondrian, van Doesburg, revista Du Stijle, neoplasticism. Din cartea Antoninei (care îl citează pe Andrei), aflu și despre interesul special al artistului pentru expresionismul abstract al americanilor, pentru Jackson Pollock, Marc Rothko și Rauschenberg (în anii ’70!). Tocmai atunci (fără să cunosc secretul) eram fascinat de felul cum suprapune el, surprinzător, hiperrealismul „american” pe chenarele neoplasticismului „olandez”. Citez din mărturisirile pictorului: „Sunt deosebit de impresionat de fenomenul artistic american. Cunosc evoluțiile artei moderne, curentele și personalitățile care s-au axat în jurul școlii franceze și am fost format în spiritul ei, școala românească de pictură fiind tradițional orientată și profund marcată de arta franceză. Am avut însă extraordinara revelație a unei noi concepții despre realitate și modul de a interpreta plastic când am cunoscut pictura lui Jackson Pollock și mai ales pe cea a lui Robert Rauschenberg, Andy Warhol, Rothko... [...] Adevărul însă este că, departe fiind de centrele de cultură, în condițiile de aici, suntem, totuși, puțin familiarizați cu realizările acestei evoluții, riscând o cunoaștere superficială și poate chiar denaturată.” (Din însemnările lui Andrei, 1977.) Tot atunci, îl întrebam dacă lucrările de aceeași gamă și factură, înșirate de-a lungul peretelui (o mică expoziție), sunt variante sau „o serie” („da, mai curând, o serie, confirma artistul”), iar când regăsesc în carte noțiunea de „serialism”, faptul particular se conturează în concept, în marcă a artei contemporane (o replică artistică dată noțiunii grave de „capodoperă”).
Toate astea intră în viața artistului împreună cu muzica lui Bach, Vivaldi ori Sibelius („Sârbu, îmi povestea Arcadie Răileanu, obișnuia să întrerupă vreun discurs logoreic, atenționând asupra unei secvențe muzicale, discul cu muzică clasică rotindu-se ca fundal al discuției: «Ia ascultă, ce frumos!»”) Dar el era conectat și la „ritmurile epocii”. Și nu doar la cele clasice, precum muzica lui Schnittke. Era abonat la muzica rock (inclusiv, hard rock), aceasta din urmă adusă în special de prietenul său, arhitectul Mihai Chiosev, înregistrată pe banda magnetică (un semn, și ea, al epocii): „Noaptea, am înregistrat un concert al grupului [Rolling Stones – mvc] în Hyde Park din Londra. Postul de radio Europa Liberă a transmis integral concertul, în direct. Fantastic, incredibil de frumos! [...] A doua zi, m-am întors la Chișinău. M-am dus la Andrei acasă, pe strada Criulenilor, 13. Acolo era atelierul lui Sârbu, primul lui atelier. Tot acolo, ne adunam și noi, prietenii de atunci: Alexei Nacu, Bologa, Isac și eu. Am inclus magnetofonul și... Andrei a fost de-a dreptul uluit. Acel concert a fost o nebunie, care a declanșat nebunia noastră și, cu certitudine, o altă etapă, după „The Beatles”, în viața și creația lui Sârbu. Jumătate de an, el a tot învârtit caseta cu acea înregistrare din concert până s-a uzat de tot pelicula. Și uzată, deteriorată, tot nu s-a despărțit de ea, a încleiat-o/aplicat-o pe o pânză. Din acele pelicule, a rezultat o serie de tablouri”. După mine, e una dintre cele mai relevante pagini din carte, cu evocarea spiritului de boemă și de solidaritate. Lista formațiilor preferate e mai lungă, vor urma Pink Floyd, Led Zeppelin („Stairway to Heaven – cea mai frumoasă piesă după Yesterday de Beatles”, își amintește Antonina).
Există în carte o porțiune care mă unge la inimă pe mine, anti-biografistul. Aceste memorii, mai speciale, pornesc de la câteva lucrări (reproduse fotografic) și de la dubla lor istorie: procesul de creație și aventura picturilor. O poveste aproape cinematografică o aduce pe autoarea cărții la o conferință de presă în incinta unei bănci, unde descoperă, surprinzător („era să leșin”!) o pictură a lui Sîrbu. „Proiecție” e o pânză antologică pentru definirea stilului său. Mere („merele de la Văratec”, precizează Antonina) înșirate à la Cezanne, pe o suprafață imposibilă; un bec enorm, pentru proiectoarele de pe platourile de filmare („aduse de la Moldova-Film” de prietenul Moisei Bâtcă); cutii de vopsea și de ulei; pe fundal, în stânga – un disc de Vivaldi („Four concertos for violin and string orchestra and harpsichord”, cu orchestra Virtuosi di Roma, conducător Renato Fazano, precizează Antonina). Tabloul fusese dăruit familiei sculptorului Valeriu Rotaru, iar mai târziu achiziționat de o bancă privată, în contul unor datorii imobiliare (sic!).
O lucrare cu „biografie”, din seria „Atelier”: Andrei semna scenografia unui spectacol pe care Ilie Todorov îl monta la „Luceafărul”. Repetițiile se blocaseră. Nimic nu le mai putea mișca, erau în impas, regizorul nu mai avea argumente. Și atunci el îl rugă pe artistul plastic să aducă o lucrare, „cea mai bună”, din atelierul său. Regizorul a pus-o în centrul scenei (unul dintre personaje era pictor) și a poruncit: „Așa să-mi jucați!” „Într-o bună zi, continuă Antonina, tabloul a dispărut... Nici azi nu știm, nu s-a mai aflat...”
O istorie are și lucrarea „Fructe în oglindă”, una dintre cele mai remarcabile pentru estetica lui Andrei Sârbu: gutui, mere și pere, cu o dominantă caldă de galben trecând în ocru, brun și roșu de toamnă. Două linii verticale, à la Mondrian, sugerând iluzia ramelor de oglindă, fără a fi. Lucrarea i-a fost dăruită sculptorului Iurie Horovski. După divorțul prietenului, lucrarea i-a revenit (o temă mai puțin prezentă în familiile moldovenești: picturile ca avere, ca obiecte de partajare a patrimoniului familial) soției acestuia, Valentina (sora cunoscutului operator de imagine de la „Moldova-film”, Vitalie Kalașnikov). Când trebuia să emigreze în SUA, ea a rugat-o pe Antonina să obțină un certificat de la Ministerul Culturii. Ministrul de atunci, Ion Ungureanu, inițial a fost categoric împotrivă: „Nu voi permite ca acest genial tablou să părăsească Moldova. [...] Cum să lipsim noi Moldova de ceea ce are mai bun?” Dincolo de sincerul patriotism al omului de cultură care își dădea seama de valoarea picturii, poziția „omului de stat” mie (nu autoarei) mi se păru ușor ipocrită: cum să revendici (tu, statule!) dreptul la o operă în care nu ai investit? Cum să consideri „patrimoniu național” ceva față de ce națiunea a fost indiferentă, mai și creând condiții insuportabile existenței artistului? („Regimul sovietic poate fi condamnat la Haga doar în baza acestor mărturii”, scria în prefața cărții Eugen Lungu.)
Un alt tablou, „Negativ. Anno Domini 1976”, a fost cumpărat de Lazăr Dubinovschi, sculptorul care se bucura de înalte onoruri pe timpurile despre care vorbim. Autor al lui Strâmbă-Lemne, prieten de studii cu Corneliu Baba, el făcuse școală franceză la Bourdelle și avea gust impecabil. O variațiune/reciclaj postmodernist la tema unei lucrări de Vermeer (Dubinovschi îi dăruise lui Andrei un album cu lucrările pictorului olandez, ne spune autoarea cărții), intitulat Vermeer. The art of painting. Impresii, a fost dăruit de Antonina familiei fotografului Nicolae Răileanu, lucrarea păstrându-se și azi în colecția familiei.
Un tablou din 1978, Concerto grosso in C major de Arcangello Corelli, ilustrează perfect teza că Andrei Sârbu... nu ilustrează piese muzicale. Evocarea muzicianului din epoca barocului italian ține de lărgirea spectrului cultural, nu de convertirea muzicii la pictură. Cadrul lucrării se extinde în altă parte: în loc de chenarele geometrice ale neoplasticismului, delimitarea zonelor spațiale se face cu ajutorul peliculei cinematografice, un gen de artă modern, prezent și prin același bec enorm, adus de la „Moldova film”. Florile din atelier (îmi vine să zic: din platoul de filmare) dialoghează cu florile din imaginea de pe peliculă. Singura trimitere la baroc ar fi densitatea imaginii, fără spații nevalorificate. Tabloul a fost achiziționat de celebrul (în lumea artistică internațională) galerist Marat Ghelman. Presupunerile autoarei despre locul aflării lucrării, azi, oscilează între Moscova și Chicago. Cert e că lucrările lui Sârbu sunt acum în muzee și colecții din multe țări.
Inserțiile-memoriile colegilor și prietenilor aduc note particulare. Aflăm de la Iurie Horovski, de exemplu, despre anii trăiți de Andrei Sârbu la Moscova, o perioadă artistică sumbră și biografic obscură. Invitat de Marat Ghelman să creeze în capitala rusă, pentru a fi mai aproape de potențialii cumpărători și de galeriile artistice, Sârbu nu a trăit cea mai luminoasă epocă (nici cea mai prolifică artistic, subordonându-și talentul solicitărilor pieței). Dar acest detaliu mai rămâne o enigmă, ca și destinul multor lucrări pictate acolo.
Totuși cele mai importante lucrări Andrei Sârbu le-a pictat în scundul atelier din strada Patrice Lumumba (în titlul cărții, numele străzii e sincopat „poetic”) din Chișinăul sovietic și în plein-air, în catedrala naturală a defileurilor de la Butuceni-Trebujeni, când locul încă nu devenise „atracție turistică”, fiind însă un refugiu de vară al unor Grecu, Rusu-Ciobanu, Sârbu. Ultima lucrare, neterminată, a lui Andrei evocă acel univers al frumuseții neîncorsetate.
Experiența autoarei cărții e unică în felul ei. În calitate de jurnalistă, ea a mai scris despre artiști, inclusiv, o carte interesantă despre actrița Constanța Târțău. A scris versuri și proză de ficțiune (artă pură). Aici însă ea reproduce o experiență de altă natură, o privire din interiorul universului artiștilor, al elitei artistice și culturale, tot ea boemă și zonă marginală, underground. O contribuție esențială la cunoașterea istoriei noastre recente.
_______
Antonina Sârbu, Atelierul din strada Patrice. Memorii & file de jurnal, Editura Arc, 2020, 284 p.