În 2019 se împlinesc 30 de ani de la prăbușirea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est. E un moment care ne provoacă – dacă nu chiar ne obligă – la dialog, la proaspete exerciții de clarificare a raportului nostru cu acel trecut deopotrivă îndepărtat și apropiat. E un moment căruia îi datorăm – așa cum, de fapt, ne-o datorăm nouă înșine, celor de acum – o înțelegere onestă, detaliată și vigilentă a formelor în care comunismul își continuă... prezența într-un prezent postcomunist. Nu mai puțin, e o situație ce ne responsabilizează plenar în fața viitorului: un viitor care nu trebuie să recontextualizeze și să repună în drepturi – prin agresiuni politice – joyceana senzație a istoriei (trăite!) asemeni coșmarului din care nu te poți trezi.
Am văzut, la oameni care au trăit sub comunism cel puțin până la majorat, atitudini de o diversitate amețitoare în legătură cu viața lor sub acel regim. Trăiri și opinii radicale în absoluta lor majoritate. Dezavuări sub impactul traumelor (unele nedepășite, poate chiar de nedepășit). Nostalgii subsumabile sindromului Stockholm, crescute pe terenul unor parțiale – și, probabil, comod-autoinduse – pierderi ale memoriei; doruri ce se încăpățânează să reziste la contraargumente. Aderențe post festum (de exemplu, ale celor ce poartă ostentativ haine cu însemnele partidului sau portrete ale unor lideri comuniști), manifestări de frondă care, nu de puține ori, se clatină la primele întrebări despre crimele totalitarismului de extrema stângă. Însă și indiferența. O indiferență bulversantă de-a dreptul atunci când se arată imperturbabilă, secondată de o ignoranță voluntară și de un calm șfichiuitor, o indiferență feroce mai ales prin carența de empatie pe care o demască, prin pasiva – și, adesea, inconștienta – desolidarizare de victimele (supraviețuitoare sau nu) demne de atenta noastră compasiune. E posibil ca fiecare cititor al acestui text să aibă în familie – ori, cel puțin, să cunoască personal – pe cineva care a suferit din cauza regimului comunist. Posibil e și ca aceste rânduri să fie citite de oameni care au motive întemeiate să simtă că propria viață le-a fost deturnată de comunism.
Devine cu atât mai limpede, sper, faptul că pledoaria pentru noi explorări în cadrul memoriei, așa cum apare ea schițată de la începutul acestui articol, nu e reductibilă la un gest retoric și nu trebuie pusă în exclusivitate pe seama previzibilei forțe cu care datele rotunde predispun la bilanțuri și la subsecvente reflecții. Nu întâmplător, italicele din enunțul precedent fac – în subsidiar – trimitere la titlul unui important volum de studii despre traume, apărut în 1995 sub coordonarea lui Cathy Caruth: Trauma. Explorations in Memory.
Pe lângă ceea ce reprezintă obiectul tipic al unui discurs istoriografic de manual – bunăoară, liniile de forță ale politicii interne și externe, realitățile economice, dinamica socială, tendințele culturale – revizitarea oricât de sumară a unei epoci are, cred, nevoie de imagini cât mai genuine ale vieții de toate zilele, de gros-planuri din perspectiva „omului de rând” (și insist asupra ghilimelelor, căci sintagma nu e discriminant-valorică – ea marchează doar o mai mică vizibilitate publică și o mai scăzută putere de influență a persoanelor în cauză). Pentru că, de-atâtea ori, „omul simplu” devine o victimă inocentă – și, în cele din urmă, anonimă – a istoriei. Tocmai datorită percutantei și ramificatei reprezentări a vieții cotidiene în România cu puțin înainte de – dar și la și la puțin după – căderea lui Nicolae Ceaușescu, am recitit de curând Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, romanul Hertei Müller (tradus în română de Nora Iuga, în ediția publicată în 2009 la Humanitas), și am revăzut ecranizarea Vulpe vânător – filmul în regia lui Stere Gulea, după scenariul Hertei Müller și al lui Harry Merkle, apărut în 1992, an în care vede lumina tiparului și ediția princeps, în germană, a romanului.
Mottoul de la Încă de pe atunci vulpea era vânătorul – „Nu face nimic, nu face nimic, îmi spuneam, nu face nimic”, fraza lui Venedikt Erofeev, autor a cărui ipostază de disident merită amintită și aici – consună cu „Nu trebuie să faci/ nimic; absolut nimic./ Ascultă, numai:/ La vie en rose”, începutul poemului La vie en rose de Dorin Tudoran, textul epocal despre tortură și depersonalizare pe fondul unei tenebroase utopii. Fără a diminua mottoul amintit mai sus, versurile lui Dorin Tudoran sugerează termenii în jurul cărora poate fi condensată problematica din roman și din film. Pe de o parte, opresorii – colaboratorii Securității, în special – scontează „îmblânzirea” indivizilor incomozi regimului, obediența lor, blocaje în gândirea și în comportamentul acestora, până la ipotetica lichidare fizică. O tensiune acumulată lent, prelung, într-un neîntrerupt crescendo, fără a exclude însă lovituri abrupte. Iar de cealaltă parte, protagonista – profesoara de română Adina (în roman), Irina (în film) –, la fel ca cel mai apropiat prieten al ei – chirurgul și muzicianul Paul Stoian –, acționează mai tot timpul la limită, ascultându-și vocea interioară, într-o tot mai dificilă combinare a prudenței cu nevoia de libertate și reflexul insurgent.
Dincolo de concordanța cu romanul, prima scenă din film are și o implicită valoare programatică, fixează o intensitate a realismului nedezmințită până la final. Irina (Oana Pellea) și prietena ei Clara (Mara Grigore) se contrazic despre „drumul viermelui în măr”, cât timp ambele tinere femei se bronzează dezbrăcate într-o curte interioară; iată o primă și limpede expresie a „est-eticii” animate de nuda veritas. Iată primele acorduri ale unei reprezentări ce respinge jumătățile de măsură, mai ales în ilustrarea violenței (fizice, de limbaj), a momentelor de disperare și a derapajelor perverse ale personajelor – totul însă într-un dozaj abil, datorită căruia sondările psihologice și reconstituirea epocii din Vulpe vânător își confirmă acuitatea.
Fără să dea senzația unor desfășurări epice demonstrative, teziste – ba chiar făcând multipla dovadă a unor construcții narative pe cât de turbulente, pe-atât de sagace –, romanul și filmul actualizează o largă varietate de repere antologice pentru comunismul românesc în faza lui crepusculară. Strict ca o provocare la vizionare, nu voi aminti decât o mică parte a lor.
De pildă, falimentul economiei planificate și proasta punere în practică a politicilor agricole se observă din plin în secvențele cu elevii scoși în câmp la cules cantități mari de roșii, în vreme ce, în imediata lor apropiere, grămezi de legume se strică pentru că nu are cine să le ia de pe câmp. Dar acesta nu e un motiv ca norma să nu fie îndeplinită în ritmurile prestabilite, iar tânăra profesoară de română riscă să-și piardă postul și să fie trimisă din nou să facă practica la țară, doar pentru că nu a ezitat să-și exprime cu voce tare dezacordul față de această situație. Nu e singurul mod în care Irina încearcă să protesteze. Protagonista își încurajează elevii să mănânce cât mai multe legume, detaliu pe care copiii îl amintesc în compunerile pe care trebuie să le scrie despre culesul de roșii. Din același motiv, directorul școlii, persiflant-agresiv, o numește pe Irina disidentă. Înaintea scenei respective din cabinetul directorului, vedem cum Irina fumează într-o sală de clasă, așezată pe o bancă, privind pe fereastră. În fundal se aude, la radio, un discurs al lui Nicolae Ceaușescu. O secvență edificatoare pentru identitatea protagonistei și un excelent corelativ cinematografic pentru scriitura Hertei Müller, o scriitură densă și abruptă (dar nu mai puțin coezivă), proliferând asocieri insolite, provocând la o lectură lentă – prin intensitatea de poem într-un vers caracteristică aproape fiecărei fraze – și cu o propensiune pentru „imagini expresive și de o frumusețe înfricoșătoare” (așa cum afirmă Ernest Wichner pe coperta a IV-a a romanului).
Tematizarea culturii subversive este cel puțin la fel de relevantă în Vulpe vânător. Medicul Paul Stoian (Claudiu Istodor) este și chitaristul unei formații rock, trupă care, în timpul unui concert întrerupt de milițieni, face furori cu un cântec în care sunt de găsit versuri precum „Chip fără chip/ Frunte de nisip / Glas fără glas/ Ce-a mai rămas/ Timp a rămas./ Timp fără timp./ Ce să mai schimb”. În film, Irina e autoarea acestor versuri, din cauza cărora vocalistul formației va fi interogat și torturat în beciurile Securității (era incriminată aluzia la Ceaușescu). În realitate, e vorba de un poem al Hertei Müller scris direct în română, tot ca text pentru o melodie. O bună contextualizare a acestui caz o face Radu Pavel Gheo în volumul Străin în țară străină.
„De ce vulpea? De unde știu ei? […] Știu foarte bine și lovesc acolo unde doare mai tare”, spune protagonista într-o scenă ce funcționează ca o punere în abis. Laitmotivul Securității (imagine care, fără îndoială, ar merita o analiză aparte) își dă măsura în această replică. Și aici m-am gândit la demnul autor-disident Dorin Tudoran, la mesajul său din începutul volumului Eu, fiul lor: „cei care s-au bucurat de o atenție specială a Securității n-au avut viață. Li s-a părut că o au. Mai presus de orice, viața este viață privată. Câtă viață privată, atâta viață. Restul este erzaț. Înlocuitor de viață, pe modelul înlocuitorilor de cafea. Atât ni s-a îngăduit.” Un adevăr pe care Vulpe vânător îl actualizează până la finalul care, cu tot cu dispariția lui Ceaușescu, nu aduce mult așteptata, definitiva limpezire a apelor.
Nu mă feresc s-o repet: ceea ce cred că nu ni se îngăduie azi, în contextul pe care l-am conturat de la începutul acestui text, este neglijența, voluntara amnezie.