Marele prozator basarabean Vasile Vasilache ne-a dăruit postum un volum nou, un Jurnal pe care familia sa, fiii Valeriu și Victor Vasilache, l-au descoperit în cuferele vechi ale maestrului. Lansarea acestei cărți apărute la Editura ARC, precum și a unei culegeri de evocări și ecouri critice la opera lui Vasile Vasilache, scoasă de Editura Știința, a avut loc pe 20 octombrie 2017, la Uniunea Scriitorilor din Chișinău. Au vorbit: Leo Butnaru, Vitalie Ciobanu, Vladimir Beșleagă, Maria Șleahtițchi, Eugen Lungu, Ion Ciocanu, Mircea V. Ciobanu, Vasile Malanețchi, Em. Galaicu-Păun, Nicolae Rusu. Cu precizări importante a venit Victor Vasilache.
Descoperirea unor scrieri postume este întotdeauna emoționantă și revelatoare. E ca un dar interzis, de parcă i-am smulge neantului un gest de mărinimie nesperată, de parcă l-am îndupleca să ne lase să-l mai avem alături de noi pe un mare scriitor, care, iată, continuă să ne vorbească și dincolo de moarte. 
Fragmente din acest jurnal au apărut în Contrafort (întâlnirea cu Andrei Tarkovski) și în Revista literară. Cartea are o prefață doctă, bine țintită, a lui Igor Nagacevschi, cel care a lucrat cu textul, descifrând însemnările adesea foarte încurcate ale prozatorului, reușind o migăloasă reconstituire, ajutat și de fiii acestuia. 
Iată câteva mostre din acest volum inedit, care nu este propriu-zis un jurnal, așa cum s-a observat la lansare, ci mai degrabă un „sertar” pentru viitoare scrieri de ficțiune, un laborator de experimente artistice: 
Despre chinurile la masa de scris: „Lucrez… Mai bine zis am sentimentul că plutesc printr-o ceață densă… „Unde?” „Încotro?” Căci nu mă domină acel sentiment al durerii, care de-atâtea ori dă un subtext și o trăire autentică oricărui rând scris. Oricum… scriu! Sub o somnolență, sub un cer plumburiu, sub o carapace de apatie inexplicabilă. Probabil, la transcriere multe se vor limpezi. Ce e mai trist – lucrurile limpezi în memorie n-au nici limpezime, nici trăire pe hârtie.” (p. 22)
Despre capcanele cunoașterii: „Ca niciodată, omenirea trăiește sentimentul acut al bucuriei, pe care l-a avut Faustus, imediat ce a încheiat pactul cu diavolul!... Omenirea e beată de sentimentul cunoașterii, oare n-o să-și frângă gâtul, n-o să-și spargă capul? Ciudat, la asemenea cotituri de vreme, își uită trecutul! Ca un vehicul după ce-a cotit! Dar, o lume care-și uită trecutul și își dă drept virtuți păcatele și, drept păcate – virtuțile – ea, o astfel de lume, n-are Prezent! Atunci, mă întreb, cum poate ea să aibă, să-și facă, să-și proiecteze, să-și întemeieze un viitor?!” (p. 68)
Despre inconsecvențe estetice la clasici: „Dostoievski – un geniu lipsit de talent!... Nu e nicio butadă, deloc, ci e de-ajuns să citești capitolul „Acasă la doamnele Hohlakov”, ca să-ți dai seama – nimic nu e mai lipsit de gust și de simțire, și de măiestrie la Dostoievski decât acele capitole de „tranziție”… E genial la încheieturi, pe când încolo… curge din el rugumătura, i se văd stremțele de la o poștă, potricălit și ciuruit.” (p. 51)
Un jurnal plin de idei îndrăznețe și de reflecții dramatice despre viață, scris și rosturile artei, într-un timp de cazarmă și aplatizare spirituală, deloc favorabil unor răsfățuri de filozof idealist. 
Vitalie STELEA