Fără ecouri de amploare în critica de specialitate după trei luni de la premieră, Hawaii, filmul din 2017 în regia lui Jesús del Cerro, nu e, totuși, o apariție neglijabilă în cinematografia românească de azi. Cunoscut publicului din România în special pentru unele succese de televiziune precum serialul Cu un pas înainte și comedia de Crăciun Ho Ho Ho, cineastul spaniol propune de această dată o revizitare a regimului ceaușist în faza lui crepusculară.
Thriller bine infuzat cu umor, memorabil și datorită unei idile consternante, Hawaii – nelipsit de o tentă comercială (care nu degradează în kitsch) – are o compoziție construită inteligent. Sinuoasă ca o serpentină și cu tot mai puține „momente de respiro”, povestea pare compusă doar din secvențe care contribuie precis la avansarea narațiunii. De unde și ritmul alert în care trec cele 116 minute ale filmului.
Titrele inițiale indică timpul acțiunii (iarna lui ’88) și menționează deconectările frecvente ale energiei electrice, precum și cozile interminabile care creșteau în fața magazinelor alimentare. Aceste repere de tristă – și încă vie... – amintire dau tonul reconstituirii fidele, conturate pe tot parcursul filmului. E o fidelitate care nu se reduce la rigoarea documentară (cenușiul Bucureștiului, clișeele din conversații, atributele atotprezente ale partidului); retrospectiva emoționează și convinge mai cu seamă prin naturalețea personajelor și prin prospețimea unor tușe ironice. 
Dispersarea și disperarea tipice unei societăți opresate se regăsesc din plin în familia protagonistului. Tatăl, Vasile Florescu (Constantin Cojocaru), a fost condamnat după ce încercase, împreună cu cei doi frați ai lui, să fugă din România într-un balon cu aer cald (unul dintre frați a murit, celălalt a fost dat dispărut); acum, Florescu „rezistă” discret, cu amărăciune, ascultă Radio Europa Liberă și nu speră că va ajunge să trăiască într-o nouă democrație. Viorica (Rodica Lazăr), sora personajului principal, croitoreasă la un combinat industrial, e resemnată cu viața în comunism și trăiește într-o teamă generală, continuă. Starea femeii se datorează și soțului (Gheorghe Ifrim) grosolan, cu o carieră în partid și care îi toarnă la Securitate până și pe membrii propriei familii.
Personajul principal, Andrei Florescu (Dragoș Bucur), e un tânăr taximetrist blând și impetuos. Își face apariția cu spatele în prima scenă a filmului, încercând să se asigure că nu e observat de nimeni, noaptea, la marginea unei străzi destul de slab iluminate. O ipostază emblematică, de vreme ce anticipează întreaga evoluție a protagonistului. În primul rând, toate deciziile importante ale lui Florescu presupun maximă precauție și îl fac, în cele din urmă, să acționeze clandestin. Apoi, Andrei, care se dovedește personajul cel mai deschis și sensibil la problemele celorlalți, are tendința de a „întoarce spatele” realității imediate. La început, mai curând simbolic – ascultând (nu doar de unul singur) muzică în vogă de peste Cortina de Fier, făcând schimb de produse alimentare și bunuri greu de obținut altfel. (În timp ce vecinii stau în rând să ia câte o bucată de carne dintr-un porc adus de Andrei, Viorica îi spune fratelui său: „Vin din ce în ce mai mulți oameni, ai grijă să nu te prindă!”; răspunsul rezumă atitudinea personajului principal față de el însuși – o încredere care, zdruncinată ulterior din ce în ce mai tare, totuși nu-l va părăsi: „Pe mine? Niciodată.”) Dezacordul profund al lui Florescu față de România în care trăiește se concretizează pe deplin atunci când personajul încearcă – mai întâi legal, apoi ilegal – să părăsească țara.
Plecarea peste hotare devine brusc o eventualitate clară și apropiată. În centrul capitalei, un client necunoscut îi transmite lui Andrei „un mesaj de la Petruș Florescu” (anume cruciulița de aur a unchiului dispărut). Având promisiunea enigmatică a unor informații valoroase, fiul și tatăl vin, a doua zi, la adresa indicată. Într-un Citroën argintiu, fără seamăn pe străzile bucureștene, aceștia ajung – după un drum care părea să se-ncheie nefericit – la Ambasada SUA. Întâlnirea cu ambasadorul se consumă într-o scenă simili-hollywoodiană, din care nu uităm bucuria genuină cu care domnii Florescu beau „cafea adevărată” și „cola adevărată”, dar mai ales din care reținem vestea ce declanșează intriga filmului. Petruș Florescu a murit și a lăsat prin testament familiei sale din România ferma Liberty (greu de găsit un nume atât de sugestiv și explicit în același timp...!), estimată la 3 milioane de dolari. Odată revendicată, moștenirea ar intra în posesia statului român. Oficial, cei de la Ambasadă, care n-ar vrea ca proprietatea să revină partidului, nu pot ajuta familia Florescu. „Și neoficial?” Moștenitorii au la dispoziție 3 luni ca să revendice proprietatea la o altă ambasadă americană.
Andrei își asumă acest risc, fără sprijinul unanim al familiei. La ghișeul unde depune actele pentru obținerea pașaportului, îi împrumută 25 de lei unei tinere femei care se află acolo (aparent) din același motiv. Rămân în legătură și Florescu se îndrăgostește de ea, Ioana Bălan (Cristina Flutur), instructoare de înot. Pe cât de tandru și jovial e Andrei, pe-atât de distantă se-arată la-nceput Ioana: zâmbește ambiguu, menține o poziție defensivă (mâinile încleștate) și vorbește puțin. (Postură în care – ca în întregul rol, de altfel – actrița excelează. De amintit că și Alina din După dealuri în regia lui Cristian Mungiu, rol pentru care Cristina Flutur a fost premiată la Cannes, e un personaj care se distinge prin elocvența tăcerii.) Idila avansează fără certitudinea reciprocității. Andrei are încredere „oarbă” în Ioana și încearcă să compenseze lipsa de afecțiune care a marcat trecutul prietenei sale. De o intensitate aparte e scena în care cei doi patinează, se sărută prima oară și Andrei îi mărturisește Ioanei de ce vrea să plece, îndemnând-o să vină cu el. Faptul că în aceste momente personajele stau pe un lac înghețat – loc fragil, gata oricând să cedeze – e cât se poate de semnificativ.
Spectatorul află mult înaintea personajului principal că Ioana lucrează pentru Securitate și se ocupă de dosarul lui Andrei. Pe lângă faptul că oferă o imagine percutantă a Securități ca forță care poate acționa „pe nesimțite”, de unde nu te-ai aștepta (Viețile altora, filmul din 2006 în regia lui Florian Henckel von Donnesmark, e un bun termen de comparație pe segmentul respectiv), această linie de subiect arată cum o categorie specială de victime ale regimului opresiv sunt chiar cei care lucrează pentru el. Scarlat (Andi Vasluianu), șeful Ioanei, trece cu o viteză stupefiantă de la tonul oficial la unul dominator-intim. Nevrând să cedeze avansurilor, Ioana ajunge să fie violată în baie (una dintre cele mai pătrunzătoare scene din Hawaii, inclusiv datorită imaginii din oglindă).
Nevoia – deopotrivă extremă și legitimă – de libertate rămâne principalul resort al acțiunilor protagonistului, chiar și după ce Andrei a fost pe punctul de a-și pierde viața. O nevoie care eclipsează teama și probabilitatea enormă de a pierde totul, o nevoie care, spre final, stă la baza episodului unei solidarizări nesperate și salvatoare. 
Antologică este și imaginea balonului cu aer cald la înălțime, cu portretul lui Ceaușescu și emblema partidului, în care polițiștii, aflați în misiune, nu pot trage – simbol inegalabil pentru contradicțiile interne ale unui regim de extremă care favorizează autodistrugerea sistemului.
Dincolo de neliniște, relații duplicitare, violență, deziluzii, Hawaii rămâne mai ales o dezarmantă și sinceră lecție de optimism. 
_______
„Hawaii”, 2017. Regie Jesús del Cerro. Cu Dragoș Bucur, Andi Vasluianu, Rodica Lazăr, Cristina Flutur.