Poezia unei nemulţumiri
 
Fiecare volum de poeme şi chiar creaţia poetică în ansamblu – de ce nu? – pot ilustra trăsături formale evidente, remarcabile, susţinute cu mai multă sau mai puţină ostentaţie şi coerenţă. Mircea Cărtărescu, de exemplu, determina pentru poezia postmodernistă poemul lung drept marcă formală. Pentru poezia optzecistă, îndeosebi cea scrisă dincoace de Prut, elementul cultural, manifestat în diverse aspecte şi grade, reprezenta un semn distinctiv al mişcării generaţioniste.
Unele astfel de note personale se regăsesc şi în poezia Lilianei Armaşu, fără să pretindem că aceste însemne sunt absolut inedite, de negăsit la alţi autori, sau că se înfăţişează într-o simetrie demnă de precizia ştiinţei exacte.
În primul rând, factorul cultural este tratat cu discreţie: poeta nu abuzează de el, dar nici nu îl neglijează definitiv, aşa cum s-a întâmplat cu poezia unor poeţi postoptzecişti. Poeta apelează la nume ce ţin de Antichitatea greco-romană (Styx, Hermes, Themis, Sisif), locuri încărcate de istorie şi cultură (Sena, Roma, Catedrala Notre-Dame etc.). Simbolul scris cu majusculă ocupă şi el un loc privilegiat (Poezia, Tata, Femeie, Nelinişte, Vinerea cea mică (în comparaţie cu „sfânta zi de miercuri”). O anumită conotaţie adiacentă o are sublinierea unor cuvinte, versuri sau poeme întregi. Aceste modalităţi de punere în relief se intersectează cu altele. Bunăoară, ultimul poem din carte, Ciornă, construit pe tema biblică a Genezei, este transcris cu italice, iar datarea (15 iunie 2015) nu lasă niciun dubiu cu privire la relaţia urmărită. Tot ca parte a unei regii formale trebuie interpretate dedicaţiile: în cazul unor persoane în viaţă, dedicaţiile sunt semnate cu iniţiale.
Trecând la fondul poemelor, trebuie spus că diferenţierea celor două lumi – aici, acum vs. acolo, atunci – poartă un caracter apăsat. În linii mari, s-ar putea afirma că poezia Lilianei Armaşu din ultimele două cărţi este scrisă pe tema conştientizării acute, exprimate la limita dintre disperare şi resemnare, a acestor două planuri existenţiale, între care se formează deja un continuum. Prin sublimare şi contrastare, lumea de dincolo, transcendentă, capătă trăsături palpabile, contingente.
Liliana Armaşu este o poetă lirică fără angajamente etniciste sau doctrină estetizantă. Ea radiografiază eul liric în raport cu un gol existenţial şi metafizic insurmontabil. Cantonate într-un univers explorat cu de-amănuntul, poemele devin uşor previzibile. Nu de trecerea ireversibilă a timpului este obsedat eul poetic, ci de faptul că această curgere implacabilă a vectorului temporal îi confirmă cele mai negre previziuni. De aici probabil şi căutarea unei ieşiri, plonjarea în alte sfere, în religios uneori, încrederea aproape neverosimilă în puterile cu care este învestit poemul: „În curând se va naşte poezia,/ singura care va mai purta urma aflării noastre/ pe aici” (Şlefuirea sentimentelor).
Nu numai iubirea e în altă parte, cum este intitulat un poem, ci şi viaţa, de aceea poeta încearcă să transforme cărţile şi biblioteca în recuzită pentru altă existenţă, care nu e decât aceeaşi: „mi-e teamă/ să nu se prăbuşească cumva/ toate cărţile peste mine” (Şlefuirea sentimentelor); „Dragostea mea/… în paginile unei cărţi/ niciodată citite până la capăt” (Între paranteze). Universul poetic e unul kafkian, iar un titlu ca Şlefuirea sentimentelor îmi aminteşte de altul: Un artist al foamei (un poem se numeşte chiar Proces).
Omul care îşi trăieşte angoasele în poezia Lilianei Armaşu nu are un chip modern sau postmodern, întrucât fiinţa ameninţată nu îşi trăieşte singurătatea şi alienarea în preajma telefonului mobil, a blocului-turn sau a facebook-ului. E mai degrabă un tip arhaic („Vom uita până-n Antichitate ce-am făcut astăzi”, spune un vers din Scrisoare de ţinut minte) sau chiar ancestral. Când după fiecare uşă te pândeşte singurătatea şi nefericirea, se poate vorbi despre o structură a fiinţei şi lumii. Dincolo de asediul permanent al răului şi urâtului, eroul poetic trăieşte cu stoicism experienţa sado-maso: „Să străbaţi de mii de ori acelaşi drum,/ să stai ani în şir între aceiaşi pereţi (…) Şi totuşi să porţi fiecare zi în suflet/ ca pe-o duminică” (Stoicism). Amânarea propusă ca remediu este şi ea o reţetă cunoscută: „Seara însă culegeam disperarea,/ tristeţea şi lehamitea/ dar nu mă vedeam înfrântă, ziceam că mâine, mâine va fi numaidecât altfel” (Scrisoare de ţinut minte). Astfel, autoarea se învinge pe sine schimbând registrul monocord pe contrast. Artificialitatea gestului este sesizată de autoare: „poate că aş fi cel mai fericit dintre oameni,/ doar că, atunci când râd,/ nu ştiu de ce/ mi se umple sufletul/ de lacrimi” (Pe contrasens).
Liliana Armaşu pedalează şi aici, în Mâine va fi altfel, ca şi în volumul precedent, pe poezia unei nemulţumiri. E tema care o defineşte atât de personal, dar şi o poate închide irevocabil. Atunci când nemulţumirea depăşeşte perimetrul casei aceasta devine lozincă ori subiect de investigaţie jurnalistică: „Cât timp ne strigam la cer năzuinţele/ alţii împărţeau pământurile şi roadele” (În stradă).
 
Poezia între lumi ideale şi reale
 
Care este toposul poeziei Marcelei Benea deconspirat din pletora de substantive proprii? Am spus, aceste repere vizuale, atunci când se probează, te ajută să intri într-un prim contact cu un univers poetic.
Mai întâi, ţi se deschide în faţa ochilor o geografie: Chile, Sena, Ucraina, Malaysia, Maroc, Ararat. Apoi ţi se înfăţişează un glosar de nume culturale: Celan, Esop, Montale, Elytis, Grass, Appolinaire. Nume din dedicaţii: Leonard Tuchilatu, Eugen Lungu, Iuri Saakian. Nume care atestă o perspectivă religioasă a poeziei: Doamne, Fiul Omului, Sfântul Ioan Gură de Aur, Paști, Arhangheli. Deci un număr suficient de substantive capabile să arunce o primă punte dinspre cadrul poetic spre înţelegerea poeziei înseși.
Nu lipsesc nici textele în centrul cărora se află Poetul, Poezia, Poemul, scrise cu majusculă sau minusculă. În general, meditaţiile despre arta poetică şi creatorul ei ocupă un spaţiu însemnat în economia cărţii Traducătorul de suferinţe.
Poemul liminar se numeşte Umbra cuvântului. Poeta enunţă că vocabulele poemelor ar avea umbră, halo, care intră într-o comunicare superioară cu sufletul. Autoarea este convinsă că sufletul poetului este cel care generează această umbră a cuvintelor, iar umbra conferă cuvântului nemurire.
Marcela Benea rămâne statuată într-o etapă clasică și tradiționalistă a poeziei, când aerul poetic plana deasupra contingentului „convorbind cu idealuri”. Invitatul ei la cină este „poetul din Chile”, iar raporturile sunt reduse la umbre şi visuri. Poemul Evidenţă confirmă rimele eminesciene: poezie/sărăcie. Haiku sondează poemul pe dimensiunea unei eternităţi romantice. Alte poeme sunt simple elogii aduse poeziei fără a conota altceva: Răsăritul poemului, Ce frumos miroşi, poezie! În El vede în fiecare zi e creionat portretul poetului în raport cu poezia sa. Din crochiu se desprinde viziunea autoarei asupra poeziei (ei): „El vede în fiecare zi/ tot ce vede îngerul poeziei. (…) El vede lumea aşa cum îl ghidează/ îngerul poeziei/ şi ne-o arată şi nouă./ În acest fel vedem/ ce vede poetul/ ce vede îngerul,/ vedem partea nevăzută a vântului”. Poeta mizează pe transcendent, pe forarea unei imaterialităţi a lumii, redate în termenii unei poetici pre-moderniste. În poemul Lumea ideală exprimă inapetenţa eroului poematic pentru viaţa mecanică de zi cu zi pe care o are omul (post)industrial. Rutina zilnică este excedată prin ironie şi fals optimism. Viaţa modernă este luată în răspăr în alt text, Pleacă. Molima oamenilor de a trăi într-un du-te-vino permanent, de a se afla pe drum (Pe drum reprezintă titlul unui roman emblematic al generaţiei postmoderniste) este persiflată în versuri de un gust amar: „În lumea modernă/ omul întotdeauna pleacă undeva. (…) pleacă de tot/ nici el nu ştie unde pleacă/ dar pleacă să nu fie văzut/ şi chiar nu mai este văzut/ niciodată”. Realul transpare în apele freatice ale poemului doar ca o fotografie în negativ. Poemul despre realitate se numeşte Decadenţă. Tot aici se întreabă neîncrezătoare: „O fi ăsta drumul spre postmodernism?”
Specificul, astăzi, al acestei poezii ar consta tocmai în faptul că ea vine dinspre orizonturi când termenii „geniu” şi „capodoperă” erau încă vizitaţi. Poeta apără un univers existenţial-literar moştenit, ce pare a fi agresat. Cantonată între nume mari, cum e cel al lui Neruda sau Montale, rămâne subjugată unui trecut glorios, dar lipsit în prezent de aderenţă. Şi nici nu este vorba de paseism sau nostalgie, ci de o inactualitate a fluxului liric. Astfel poate fi explicată probabil migrarea poeziei spre tema religioasă, atemporală. Marcela Benea însă nu are atitudine de habotnică. Ea rămâne o intelectuală. Jubilaţiile spiritului pur şi trăirile religioase sunt parcurse cu atenţie, cu măsură, în concordanţă de fapt cu stilistica sa reţinută. Poemele care îl invocă pe Dumnezeu sunt nişte meditaţii pe seama raportului dintre om şi divinitate. De multe ori poemele nu au eleganţa unui adagio sau profunzimea unei poveşti alegorice, ci recurg la spusa directă, transformând poe­zia în discurs comun: „Dum­nezeu nu plânge deloc./ El bate sau vine cu mila./ Pe unul îl bate cu sărăcia/ pe altul – cu boala” (Îngerii plâng).
_______
Liliana Armaşu, Mâine va fi altfel. Ed. Arc, Chişinău, 2015
Marcela Benea, Traducătorul de suferinţe. Ed. Prut, Chişinău, 2015