Categorii

Parteneri

Două cărţi de poezie

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Două cărţi de poezie

imaginea utilizatorului Grigore Chiper
articol: 
articol: 

Invazia moliilor
 
Doina Postolache publică cea de a doua plachetă de versuri, Poeme cu molii (2011), după ce volumul său de debut trecuse oarecum neobservat. Poemele din recentul volum fac parte din trendul minimalist, al spaţiilor mici, în care se cantonează poetul, de data asta molia servind ca perspectivă de exteriorizare a unui univers poetic. Minimaliştii preferă cochilia, mai mare sau mai mică, intimitatea ca locus, din care îşi exercită forţa de iradiere în diverse direcţii. Doina Postolache alege molia în calitate de liant între exterior şi interior. Motivul e la suprafaţă: larvele moliilor „rod lucrurile de origine vegetală şi animală” (DEX), de unde posibilitatea de a realiza saltul din contingent în ideatic şi metafizic. Poezia Doinei Postolache însumează colaborarea şi jocul acestor două tipuri semnificative, direct şi figurat, iar molia poate căpăta cu uşurinţă dimensiunea unui simbol cu reverberaţii escatologice.
În chiar textul liminal, sensul metaforic îl continuă, într-o dezvoltare aproape firească, pe cel direct, literal: „Să mă trezesc într-o zi că au ros tot:/ hainele mele, călcâiele ciorapilor,/ haina de blană, din vulpe polară,/ gulerele de blană,/ blana de la cizmele de iarnă,/ pozele de prin albume, mesajele/ în mail sau sms, primite, trimise sau care sunt/ abia pe la jumătate de drum” (Vulturii de Molii). Acest poem inaugural reprezintă, poate fără voie, un model de artă poetică proprie, căci dincolo de ciocnirea de sensuri, previzibilă în fond într-o carte de poezie despre molii, asistăm şi la transmiterea unor stări de nelinişte, care creşte progresiv odată cu pagubele provocate de larvele necruţătoare. Neliniştea e mereu impură, compusă din frică (ca în acest poem şi în altele), melancolie pătrunzătoare (ca în alte poeme), ambele trecând în halucinaţie: „Sunt cât un şobolan? Sau cât un iepure? Sau cât un vultur?”. Eul liric priveşte neputincios la invazia moliilor, alteori e Gregor Samsa transfigurat într-un gândac. Prin acumularea de tensiune, moliile devin, deloc întâmplător, Păsările devoratoare ale lui Hitchcock. La bază se află aceeaşi tehnică de a ilustra un tărâm domestic pe cât de cald, primitor, pe atât de înfricoşător, încât proiecţia Vulturilor de Molii să devină un veritabil coşmar.
Deja în al doilea poem, Vulturii de Molii devin Corbi de Molii. Dacă vulturii sunt văzuţi într-o vânătoare potenţială de „şobolani de molii/ de prin cartierul din Bucureşti”, corbii atentează la corpurile cereşti şi fenomenele atmosferice: „norii/ moi, câlţi de ploaie”, „soarele… ros pe jumătate”. Aceste treceri vor continua de la text la text.
Este de remarcat că Doina Postolache imaginează în poem o poveste, în care moliilor le revine rolul de propulsor al naraţiunii, fără un final epic, nici măcar o poantă.
Molia are şi o funcţie descriptivă, oferindu-i prilejul de a descrie piesele de mobilier sau mai ales articolele de îmbrăcăminte (de exemplu, „garderoba mea de iarnă”), care fac parte dintr-un univers entropic, degradabil datorită concursului neabătut al moliilor.
Fiecare poem conţine de obicei câte o mică surpriză: cireaşa de pe tort. În O Molie Extravagantă ideea este că „celei mai extravagante rochii/ negre” nu-i poate corespunde decât „o Molie Extravagantă”. În Trei balcoane, peisajul urban e ţesut „din lână neagră”, hrana perfectă pentru molii; personajul liric din acest oraş „are lacrimi din lână”. Oraşul întreg este de lână, fiind eminamente pândit de undeva de „o molie uriaşă”.
În definitiv, moliile suntem noi. Eu sunt molie sau cel puţin o parte din mine este molie, celălalt este molie sau cel puţin o parte din el este molie. Fiinţa umană nu se sustrage acestui univers al eroziunii.
Moliile reprezintă totodată şi expresia unei obsesii. Toate poemele, strict datate, au fost scrise în câteva zile din aprilie-mai 2011. Ultimul poem poartă data fatidică de 13 iunie, iar indicarea orei şi minutelor semnifică o eliberare şi sfârşitul unui calvar.
Dincolo de scepticismul declarat al autoarei („Am speranţe din ce în ce mai cenuşii” – Sindrom de Molie), volumul degajă, în subsidiar, un îndemn ascuns, o energie etică. Poezia Doinei Postolache anunţă efectul unei de-eticizări şi al unei desensibilizări: „E ca şi cum am roade dintr-un pulover/ exact în locul unde este inima” (Iubire de Molii). Duşmanul entropiei sentimentelor este invizibil. Deocamdată s-a găsit metafora acestei derapări cvasi-totale: molia.
 
Timpul fără ceas... 
 
Volumul de debut al Victoriei Mărgineanu, Ora H (2011), este alcătuit din două tipuri de poeme. Placheta debutează mai întâi cu un ciclu omonim denumirii cărţii. O văd aici instalată într-o formulă minimalistă, cu trăsături spre abstractizare şi diluare a universului poetic. Personajul ciclului se numeşte Crony, adică însăşi materia controversată a timpului („ceasul din inima lui Crony/ nu are forme” – p. 5). Crony îşi duce existenţa într-un cadru sumar: „masa din odaie”, „florile de pe draperii”, stând „toată ziua în bucătărie”. Acele câteva obiecte apar între abstracţiuni, încât îşi pierd semnele materialităţii. Sau într-un mod ciudat contribuind la o dematerializare continuă a universului de concepte: „absenţele sunt nişte cutii goale de pantofi” (7), „aşteptarea e cât Zidul Chinezesc” (14), „hemoragia răzbunării” (7), „stăm lipiţi de zid ca de o umbră” (9). Pro-formele conduc în continuare la o esenţializare a mesajelor lirice: „aici s-au adunat toate orele”, „ei năvălesc ca un tsunami peste el” (7). Aşadar poezia tinerei poete se mişcă printre repere cu o slabă aderenţă imagistică. Senzaţia de vacuum e întărită şi de apelul la un eu liric colectiv, lipsit de o referinţă anume: „iar noi înmărmurim lângă peretele umed” (9). În virtutea de-obiectualizării, minimalismul devine evanescent, insignifiant. Cel mai bun poem al ciclului este ultimul, din care cităm: „agăţaţi de pendul/ balansăm ţinându-ne de el ca de cer/ iar oraşul/ e un râu cu mulţi afluenţi” (12).
În celelalte texte, tiparul poeziei se modifică uşor, dar şi Crony pare a se fi retras discret în spatele unei cortine coborâte. Chiar dacă sunt atestă încă aceeaşi coliziune dintre celest şi teluric, în urma căreia rezultă un fel de crez poetic, iar însemnele retractilităţii mai persistă pe ici-acolo („iar bucata de pământ năvăleşte în camera mea/ e-o gură proaspătă de aer/ în care pot să-mi strâng în sfârşit mâinile pentru rugă”), poemele se deschid mai mult către efuziune şi real. Îşi fac loc dialogismul şi replica, uneori transformată în reproş: „îmi povesteşti mereu despre poduri/ Martorell, Brooklin, Ralto/ ai promis că îmi vei construi unul/ de care n-o să mă plictisesc niciodată/ un pod dinlăuntrul meu până înlăuntrul tău/ şi de-abia eşti la jumătate” (pod(uri)). Uneori autoarea e luată de val şi construcţia de scenarii nu duce nicăieri: „sunt agent sub acoperire/ şi depistez drogul/ din poeme” (lacrimile nu-s telenovele).
Victoria Mărgineanu încearcă să se descătuşeze, să-şi lărgească registrul experimentând noi arii, trecând de la sine la altul, de la suflet la suferinţă, din interior spre exterior şi viceversa. Ea dovedeşte o adevărată propensiune, pornind de la înclinaţia spre meditaţie şi definiţie, pentru numeroase translaţii imaginative: „dimineţile încep cu alte dimineţi” (nisip), „şi-mi plac privirile tale lungi/ cât cablurile de tramvai/ ajungând în rănile mele” (trecere de/cu pietoni). Imaginile în care interiorul sufletesc devine spaţiu de manevre poetice („vroiam să te închid ermetic în una din camerele/ inimii mele” – poem cu ochi (şi piele tremurândă)) sau translaţiile pomenite deja nu sunt invenţiile Victoriei Mărgineanu, dar astfel, ţinând seama de vârsta poetei (18 ani), dă dovadă de un gust precoce de a construi un poem.
Nu a trecut nici pe lângă resursele mitice ale poeziei actuale. Un poem se numeşte m(ano)le. E o rescriere, fără distorsiuni, a datelor principale ale mitului şi o punere a arhetipului într-o formulă sensibilă modernă. Manole şi Ana îşi continuă rolurile lor ancestrale, aflaţi pe părţi diferite ale existenţei și artei.
Unul dintre cele mai bune poeme din partea a doua a plachetei, thriller – vis roman(tic), învederează forţa excepţională a artei: „speranţele-s centuri de siguranţă/ ce nu permit/ să ni se deşire trupul lăuntric// noi suntem / şi (dincolo de parbriz/ ne agităm ca într-o cămaşă (de forţă),/ sângele-i mai viu pe rochia mea albă/ cu fiecare mângâiere mă doare mai mult/ stau lipită de gemetele ei, de odaia din spate,/ de nopţi/ simt o explozie înlăuntrul meu/ o explozie ce te va arde/ şi bucăţile noastre vor sări/ peste dantele şi deţinuţi.// într-una din zile însă vom fi adunaţi la loc/ în aceeaşi maşină de până la accident/ şi eu te voi întreba: de ce mergi încet?/ – nu e nevoie să conduc cu 160 km/h/ ca să te fac să tremuri toată”.
Ora H s-a produs. Victoria Mărgineanu a scris un volum onorabil. Ce va urma?
_______________
Doina Postolache, Poeme cu molii, Chişinău, Editura Prometeu, 2011
Victoria Mărgineanu, Ora H, Chişinău, Editura Clipa, 2011