Categorii

Parteneri

Doi scriitori edifică un univers Est-Vest (Jan Cornelius, Adina Popescu, De ce nu-s românii ca nemții)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Doi scriitori edifică un univers Est-Vest (Jan Cornelius, Adina Popescu, De ce nu-s românii ca nemții)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Doi scriitori – Jan Cornelius de la Düsseldorf și Adina Popescu de la București – au hotărât să își unească forțele și să învie o veche tradiție: genul epistolar. Cum s-a înfiripat această corespondență este descris într-un capitol aparte al cărții lor De ce nu-s românii ca nemții. Capitolul Hey, poate scriem o carte reproduce conversația de pe Messenger, în care cei doi decid că ar fi bine să continue dialogul și, până la urmă, să încropească o carte. Ei își propun să scrie despre relația Est-Vest, despre București și Düsseldorf, despre eventual oricare alt oraș din România și Germania. Chiar din primele răvașe, care anticipează decizia de a scrie o carte întreagă, se vede că autorii au ce (își) spune, că experiențele și opiniile lor contează prin nuanțele marcate, prin punctele de vedere abordate când diferit, când complementar.
Adina Popescu exprimă adeseori o opinie devenită bătătorită: că în România, în speță la București, lucrurile merg destul de prost, iar uneori, luată de acest val, nici nu vede vreo luminiță la capătul tunelului, iar Jan Cornelius își asumă rolul de avocat, sugerând că în Germania lucrurile sunt în general calme, însă nu e totul ideal în Occident și, cunoscând bine realitatea românească, afirmă că nu e totul pierdut în România și o încurajează pe convorbitoare susținând că se fac și aici mici progrese, dătătoare de speranță.
Volumul începe cu o relatare a Adinei Popescu despre o vizită la Berlin, în timpul căreia a văzut într-un magazin mai multe obiecte pe care era inscripționat I love Berlin. Scriitoarea și jurnalista s-a prins la gândul că într-adevăr a îndrăgit acest oraș și că este în stare să-i facă o declarație de dragoste „unui oraș cu totul străin”. (p. 7) Pe de altă parte, se întreabă dacă ar putea spune același lucru despre București, oraș în care s-a născut și a trăit până în prezent. Și aici răspunsul devine mai complicat și mai nuanțat. De fapt, ceea ce va urma va subtiliza teza exprimată chiar la începutul cărții: este Berlinul un fel de El Dorado în comparație cu capitala României și este Bucureștiul chiar un oraș de nesuferit, așa cum îi vine să mărturisească atunci când Bucureștiul încearcă să acceadă, din eșec în eșec și dintr-o mică reușită în alta, la o normalitate atât de mult râvnită?
Prima senzație, afișată la sosirea acasă, este că orașul ei o oripilează. Viermuiala din aeroport, întâlnirea cu taximetriștii lipsiți de subtilitate ș.a. îi exacerbează această senzație generală. Totuși, sunt unele lucruri care încep să îi placă în București. Uneori, îi spune unui străin: „Vino la noi! Orașul s-a schimbat mult în ultimii ani, o să-ți placă!”, punând o doză suficientă de scepticism în aceste îndemnuri, apoi se prinde că sunt niște locuri – nu multe – ieșite din comun: „anumite străduțe, piațete”. Și concluzia de moment este că-și iubește orașul „pe fragmente, pe bucățele”. Deci acesta e compromisul: „…până să mă hotărăsc să spun I love București, aș purta oricând tricouri cu I love strada Mântuleasa sau I love Piața Spaniei și aș continua să visez la orașe ca Berlin.” (p. 10) Problema este că bucureștenii obțin zi de zi mici victorii, „aproape insignifiante, însă marea schimbare nu se întrevede pe nicăieri”. (p. 10)
Marea curiozitate este ce ar avea Berlinul, dincolo de diferențele observabile oricui, și nu are un oraș ca București. Răspunsul nu întârzie să sosească, oferit în capitolul Viața e frumoasă, cu mici excepții: „…în Germania, mă surprinde normalitatea, nu înțeleg cum de într-un spațiu citadin, să zicem, lucrurile se pot armoniza atât de bine și pot funcționa împreună.” (p. 12)
Adina Popescu întreprinde o călătorie printr-un București imaginar, surprins când confidenta era copilă, adolescentă, matură, și nicăieri nu se simte bine acolo unde este. Călătoria nu a făcut decât să o elibereze de „niște gânduri, de niște păreri”. Are senzația că nu se va simți nicăieri bine și, se întreabă retoric, dacă nu constă totul în a duce o viață itinerantă, în care „aici și acolo să nu mai existe”. Astfel, discuția cu confidentul său este transferată într-o zonă a speculațiilor. „Acest road-movie perpetuu” exprimă o concepție modernă despre locul existențial.
Jan Cornelius ridică mingea aruncată la fileu și răspunde, în stilul său ironic și caustic, acestor tribulații: „Mobilitatea, agitația, schimbarea permanentă, mișcarea rapidă de colo-colo, doar ea ne ține vioi și tineri, cu condiția să nu fim mai rapizi decât îngerul nostru păzitor, de pildă, când conducem mașina.” Alt­minteri, autorul confirmă că într-adevăr în Germania „totul e ordonat, planificat, îngrijit, sigur”. Nemții sunt preocupați de probleme ca: deraparea spre dictatură a regimului lui Erdogan, terorismul mondial etc. În fine, „da, există mai mult angajament social, mai multă solidaritate umană și tendința de-a ajuta aici în Vest decât în Est, …viața e liniștită până
la monotonie și frumoasă, cu mici excepții”. (p.18)
Adina Popescu răspunde observațiilor făcute de scriitorul german că în România „nu-l înjură nimeni pe Erdogan, deși e în coasta noastră”, pentru că românii sunt „mult prea preocupați de amenințările și problemele interne, ca în orice mică «provincie» a Europei”. (p. 19) De aici și lipsa de solidaritate internă, reverberată la scară externă.
Apoi scriitorii trec în revistă, sub forma de dialog sau monolog, diverse amintiri sau aspecte de viață din Est și Vest, îmbogățind și nuanțând principalele teze formulate în debutul cărții.
În capitolul Apocalipsa de Leipzig…, autoarea din România rememorează un episod trăit, cum sugerează titlul, la Leipzig. Era în ultima zi de ședere. Fiind cazată într-un hotel izolat la marginea orașului, a hotărât în acea zi de duminică să iasă cu tramvaiul în oraș. A îndemnat-o dorința de a-și lua un fel de rămas-bun și totodată de a-și cumpăra o gustare, deoarece prețurile de la restaurantul hotelului erau pipărate. A urcat în tramvai pe la vreo șase, când în martie întunecă devreme. A mers câteva stații fără să urce cineva în vagon și părea că nu va mai urca nimeni: „După a patra sau a cincea stație, a început să-mi fie frică. În Germania, una dintre cele mai sigure țări din lume. Nu mi-era frică că o să mi se întâmple ceva, mi-era frică de la atâta singurătate. (…) Pentru prima dată în scurtele mele vizite în Occident – acel loc pe care mi-l închipui în continuare perfect și unde îmi doresc mereu să fug, să rămân – așadar, pentru prima oară mi-am dorit să mă întorc acasă.” (p. 25)
Pustietatea, dublată de necunoașterea limbii, locului, obiceiurilor etc., îți poate induce o senzație de frică profundă și inexplicabilă. Ceva asemănător am trăit și eu când am vizitat pentru prima dată Occidentul. Se întâmpla (tot) la Berlin. După ce aterizasem, am luat un tren care făcea legătura dintre aeroport și oraș. Eram un grup basarabean și ne simțeam relaxați după încordarea pe care o ai în avion. La un moment dat, în vagon au intrat doi bărbați îmbrăcați în uniformă. Unul dintre ei ținea din scurt un câine-lup. Au urcat, au încuiat ambele uși și au purces să controleze biletele pasagerilor. O scenă sinistră, în plin contrast cu imaginea pe care ne-o făcuserăm acasă despre democrațiile occidentale. Mi se crease brusc o impresie falsă că eu sunt persoana fără bilet. Dar era absurd. Or, îmi imaginam că ei vor găsi numaidecât ceva care nu este conform. Mă vor da jos, mă vor escorta ș.a.m.d. Evident că nu s-a întâmplat nimic din toate astea, în afară de șocul avut.
În replică, Jan Cornelius descrie un alt caz petrecut tot în tramvai, doar că la Düsseldorf. Într-o zi, a luat tramvaiul – deși nu era departe – ca să ajungă mai repede la un post de radio local, unde avea de înregistrat „un text critic despre Germania și România”. S-a așezat în vagonul semipustiu. Era și bine dispus. Brusc, cineva se răstește la el tot întrebând de ce acesta râde de el. Scriitorul s-a prefăcut că nu-l observă și s-a îndreptat spre ușa din față. Tipul s-a luat de el, confundându-l probabil cu cineva: „Wieso kennst du mich plötzlich nicht mehr? Ce, bă, te faci că nu mă mai cunoști? Und das, nachdem wir 5 jahre zusammen gesessen haben? Și-asta după ce am stat cinci ani împreună la pușcărie?!” (p. 29) Din păcate, nimeni dintre pasageri nu a intervenit să îi ia apărarea. Jan Cornelius a fost nevoit să coboare amenințat de gesticulația tipului recalcitrant, înfierbântat rău.
Cele două cazuri povestite de scriitori se pun într-o balanță: cazul Adinei Popescu exprimă, la nivelul inconștientului, frica unui om care se poate trezi față în față cu pustietatea amenințătoare, iar cazul lui Jan Cornelius punctează că uneori nici oamenii nu te pot apăra de agresiunea iminentă.
Jan Cornelius mai adaugă că l-a întrebat odată pe un comisar de poliție din Germania ce e de făcut când ești agresat, de exemplu, într-un mijloc de transport. Acela a zis că este puțin să te adresezi pasagerilor în general, mai bine e să reperezi pe cineva anume, privind înspre el și descriindu-l sumar: te rog, tu, cel cu sacou roșu sau cel cu ochelari, vino în ajutor. Dacă oamenii nu mișcă nici în cazul acesta, atunci nu îți rămâne decât tu însuți să încerci să dezamorsezi situația sau – ultima soluție – să dai bir cu fugiții, ceea ce a și făcut Jan Cornelius când s-a întâlnit cu „colegul” său.
În încheiere, vreau să spun că volumul la care m-am referit până acum abundă în astfel de mostre și comentarii, care edifică, până la urmă, un univers Est-Vest, cunoscut și necunoscut, redat când în contrast, când – uneori – într-o ciudată armonie. De ce nu-s românii ca nemții este o carte interesantă, din care poți afla oricând abordări noi sau care îți pot confirma propriile opinii cu privire la subiectele tratate.
_______
Jan Cornelius, Adina Popescu, De ce nu-s românii ca nemții, Ed. Paralela 45, Pitești, 2019