Parteneri

Doi prozatori (Lucian Dan Teodorovici şi Dan Lungu)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Doi prozatori (Lucian Dan Teodorovici şi Dan Lungu)

imaginea utilizatorului Alexandru Tabac
articol: 

Orice marionetă are suflet
 
 Şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască
 
Când am văzut pe raftul librăriei vreo patruzeci de exemplare din Matei Brunul, mi-a pierit cheful să mai citesc romanul, apoi afişele care anunţau lansarea cărţii, lipite pe geam, mi-au accentuat reticenţa. Întotdeauna aştept să treacă o perioadă de timp, să nu mă las influenţat de intonaţiile zilei. Însă m-am înşelat! Şi ce surpriză am avut!
În DEX-ul şi Sexul (porţia de cultură) Radu Pavel Gheo pune în discuţie modul în care sunt percepuţi tinerii autori, printre ei şi Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, de către, să zicem, scribii consacraţi. Li se impută tinerilor scriitori anume faptul că abuzează de elementul biografic, că ficţiunea lor e mai degrabă o pseudoficţiune, că odată cu epuizarea biograficului s-a terminat şi cu inflorescenţa literaturii. Câtă autobiografie e în Matei Brunul? Iată întrebarea.
Romanul surprinde istoria lui Bruno Matei, din tată român şi mamă italiancă, familie ce avea să plece în Italia în 1937, de unde avea să se întoarcă doar Brunul în 1945, semnându-şi în acest fel sentinţa. Brunul intră în atenţia organelor în 1948 pentru că ar fi avut legături cu Lucreţiu Pătrăşcanu, personaj politic intrat în dizgraţia autorităţilor. Închis din 1949, a fost condamnat în 1950 la 10 ani de muncă silnică, destinul purtându-l prin Peninsulă (canalul Dunăre – Marea Neagră), închisoarea din Galaţi, închisoarea din Iaşi. Va fi eliberat în 1958 după ce, cu un an mai devreme, a avut parte de un „accident” în urma căruia şi-a pierdut memoria, exact pe o durată de 20 de ani. Ultimele amintiri fiind cele ale călătoriei din trenul spre Italia.
Nu mai insist cu reperele cronologice, dar sper să ajute la plasarea acţiunii într-un cadru temporal bine delimitat. Doar atât, în 1959 Brunul avea 38 de ani, deci s-a născut în 1921. Matei Brunul e un roman complex, un loc în care se ciocnesc istoria mică şi istoria mare, e o reconstituire ficţională a unor destine umane, o pagină de literatură scrisă împotriva amneziei colective. Protagonistul e prins între istoria oficială, care îi inventează un trecut, hotărâtă să-i umple golul celor 20 de ani cu false amintiri, şi încercarea dureroasă de a-şi regăsi propria istorie, cea adevărată. I se spune că a fost condamnat pentru că ar fi încercat să treacă fraudulos graniţa, adevărul fiind altul – acuzat de crearea unui grup legionar cu intenţii subversive. Să mai spunem că şi Basarabia e invocată de câteva ori în paginile romanului. O personalitate basarabeană – Anton Crihan – îşi lasă în România nu doar o bucată din istoria personală, ci şi propria casă. Cadrul povestirii e garnisit cu nume ce adie a epocă sovietică – Andrei Stahanov, Makarenko, Andrei Batalov, iar moartea lui Stalin sfidează pentru câteva clipe o ordine de neclintit.
Construcţia romanului e inteligentă, de multe ori trimite în ambiguitate, frazele, deloc simple, încărcate chiar, alungă somnolenţa gândurilor. Modul în care sunt introduse în scenă personajele, felul în care îşi comunică ideile, simţămintele, amânarea unui deznodământ, acumularea de tensiuni, evocarea ulterioară a unui eveniment istoric fac din Matei Brunul o revelaţie literară. E o carte despre spaţiul concentraţionar, despre adaptarea programată, despre limitele suportabilităţii umane, despre noua religie a comunismului, despre eşecul unui asemenea demers.
Să nu-l uităm pe Vasilache, marioneta şi de multe ori confesorul lui Bruno, cel pe care Bruno îl aduce la viaţă prin mânuirea sforilor, să nu uităm nici pasiunea lui Bruno pentru păpuşi (arta teatrală), ignorând sfatul tatălui de a deveni avocat, să nu le uităm nici pe celelalte personaje, Eliza (iubita protagonistului), Bojin (tipul de la secu’ ghidat în viaţă de două tipuri de adevăr, însărcinat cu supravegherea şi reeducarea lui Bruno), nea Zacornea (bunul gardian de la Galaţi). Ambiguitatea care planează asupra personajelor, mai exact, dificultatea de a le încadra într-o categorie axiologică sugerează o raportare înţelegătoare la trecut. Cine e Eliza? Cine e tovarăşul Bojin?
Perdeaua memoriei e translucidă, prin ea transpar vag, indescifrabil frânturi de voce, fragmente dintr-o existenţă uitată, flash-uri ce împiedică experimentul de transformare a omului nou. Brunul, chiar dacă ratează evadarea, caută răspunsuri, îşi vrea viaţa înapoi.
_____________
Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Editura Polirom, 2011, 400 pag.
 
 
În iad... pe întuneric
 
Titlurile cărţilor lui Dan Lungu conţin un substrat ironic, de uşoară băşcălie, par cumva eteroclite. Să le trecem în revistă – Raiul găinilor, Băieţi de gaşcă, Sunt o babă comunistă!, În iad toate becurile sunt arse, Cum să uiţi o femeie  (cel din urmă pare un titlu de literatură motivaţională). Titlurile reprezintă elemente paratextuale menite să atragă cititorul, să-l momească, să-i lipească privirea de coperta cărţii. După Sunt o babă comunistă! şi Raiul găinilor am citit cel mai recent volum al autorului, apărut în 2011 la Editura Polirom, chiar din titlu pricepând că iadul e într-o profundă pană de curent, mai mult decât atât, în urma unui puseu de tensiune s-au ars şi becurile.
Cartea e scrisă pe două paliere, avem de-a face cu două tipuri de reprezentări/perspective care se succed consecutiv, un text scris la persoana întâi, în care protagonistul ne/îşi povesteşte viaţa de liceu, experienţele adolescentine, istoria găştii, într-un limbaj viu, colorat, cu „intarsii baroce” specifice vârstei, şi un alt tip de text, în care autorul apelează la tehnica camerei de filmat,  având însă acces şi la conştiinţa şi sentimentele personajului. Protagonistul, Victor, ajuns la maturitate, e surprins din afara cadrului, obiectiv şi nepărtinitor. Aici discursul se ţine la persoana a treia, iar punctul de vedere e al unei instanţe narative exterioare diegezei. Sunt, cum am şi zis, două tipuri de discurs, în primul autorul (prin vocea naratorului) reia un conglomerat de glume, de butade, le învie aducându-le în actualitatea paginii, ţinuta scriiturii e jucăuşă şi nărăvaşă, unele expresii l-ar putea răni chiar pe cititorul pudibond. În cel de-al doilea discurs, textura reflecţiilor e mai sobră, textul dobândeşte miez, are loc o detaşare ironic-trist-melancolică.
Victor la maturitate, Franzelă în adolescenţă, acelaşi personaj şi o existenţă ratată, de-a lungul căreia nu se întâmplă nimic notabil, cu excepţia amintirilor care-i burduşesc creierul. Un exerciţiu curativ, conştientizarea ratării e o probă de luciditate. E singurul loc de unde ar mai putea salva câte puţin. Din fotoliul în care vegetează, protagonistul pare un gândac kafkian, neatent la mişcări şi fizionomii, reciclează imagini trecute, filtrându-le prin diascopul minţii. Deşi anumite pasaje din cărţile lui Dan Lungu te fac să pufneşti în râs, te amuză copios, după încheierea lecturii rămâi cu o tristeţe pe care nu o poţi prea bine desluşi. Ce se întâmplă cu adevărat în carte, în timp ce Victor îşi rememorează existenţa, poate fi redus la călătoria acestuia, în miez de iarnă, însoţind doi străini în calitate de ghid, pentru a ajuta câţiva copii cu dizabilităţi dintr-o comună apropiată.
Victor îşi contabilizează eşecurile: o căsătorie neîmplinită (după o vreme are acuta senzaţie că trupul soţiei, Veronica, e locuit de o cu totul altă persoană), câteva slujbe temporare (printre care cea de taximetrist sau chiar detectiv particular), plus alte activităţi de subzistenţă (Vânduse macrameuri şi rulmenţi în Turcia şi Polonia, săpase fundaţii sau şanţuri pentru garduri ori canalizări, predase ca suplinitor într-un sat noroios, plasase parfumuri şi rujuri, ajutase la cules struguri sau la ridicat case. – p. 108). De fapt, această contabilizare se constituie într-un proces psihic care-i ocupă aproape tot timpul.
Oamenii au o singură viaţă, însă mai multe morţi – în jurul acestei afirmaţii Victor îşi ţese întreaga istorie personală. Are chiar un vis, o punere în abis, în care e martor la propria înmormântare, o dedublare metaforică a propriei identităţi. Iar fragmentul în care nu-şi mai recunoaşte soţia topeşte o viziune suprarealistă, contururile devin vagi, semiobscure, realitatea fantasmării surclasează realitatea cotidianului.
Tind să cred că Dan Lungu încă nu şi-a scris cea mai bună carte, cărţile de până acum anunţă însă un prozator de viitor, un condeier de primă mână. Romanul În iad toate becurile sunt arse  amplifică percepţia asupra celor două etape majore ale vieţii (din punctul de vedere al semnificaţiilor pe care le comportă), tinereţea încăpătoare şi fericită, pavoazată cu bule onirice, şi maturitatea, în care vine însingurarea ca o inevitabilă racilă. Finalul cărţii e ambiguu şi, din această cauză, uşor optimist!
_____________
Dan Lungu, În iad toate becurile sunt arse, Editura Polirom, 2011, 240 pag.