Victor Munteanu (n. 1954), nemţean prin origine şi băcăuan prin adopţie, face parte din galeria de poeţi neprolifici. A debutat relativ târziu: la început într-un volum colectiv (1988), apoi cu unul individual (1993). A mai publicat câteva cărţi şi antologii de autor. În 2016, poetul scoate o carte nouă, Prizonierul tăcerii. Întâmplător sau nu, dar titlurile cărţilor comunică între ele. Titlul acestui volum e ca o replică la cel precedent, Locuinţă pentru strigăt (2004). Corespondenţa titlurilor e susţinută de o continuitate stilistică, de o coeziune a unei concepţii generale poetice propagată în timp, în fine – de o fidelitate cu sine însuşi. Cele două cicluri sunt legate şi ele: primul (Până unde am ajuns?) desemnează dibuirea interogativă a unor limite, iar cel de al doilea (Ieşirea din cuvinte) – transgresarea lor. Volumul este însoţit de câteva referinţe semnate de critici (Cornel Ungureanu, Ioan Holban, A. D. Rachieru) şi poeţi (Ioan Es. Pop, Aurel Pantea).
Lectura primelor poeme din volum îţi revelă imediat specificul acestei poezii, evidenţiat şi de cei care au glosat pe marginea creaţiei poetice a lui Victor Munteanu. Este vorba de abordarea existenţei umane dintr-o perspectivă preponderent etică şi de o poetică a încordării, a unei nervozităţi consubstanţiale modului de a vedea şi de a scrie. Motivele reperate şi fraza tăioasă îşi caută vocabulele: sabie, cancer, accident vascular, Adevărul şi adevărul, capătul răbdării etc. Tonul maximalist este masca potrivită a autorului. Marile mituri ale umanităţii, care pun probleme magistrale, sunt utilizate în scopuri proprii. Când poetul se adresează fiului, adoptând ţinuta celebrei parabole biblice despre fiul risipitor, poemul nu distonează, fiind proiectat pe fundalul unui discurs al atitudinii radicale. Relectura miturilor înseamnă pentru poetul băcăuan o formă de concentrare a tensiunii.
Într-un alt registru, în volum se atestă şi o poezie a observaţiei de peisaj, în interiorul căreia este introdusă o problematică umană. Aşa-numita poezie peisagistică este secondată de diverse meditaţii, exprimate tranşant și inconfundabil: „asfinţitul ce insistă-n fereastră cu limbă de moarte/şi bătrânul ieşit la plimbare/trăgându-şi încet umbra printre cei vii” (Amurg de primăvară).
Victor Munteanu pare a fi atras mai puţin de real utilizat ca materie poetică. Doar în textele mai lungi practică un gen situat între prozopoem şi parabolă. De regulă, reperele contingentului, cum ar fi Bacăul sau Bălăuşeştii natali, reprezintă simple figuri în cadrul unei pledoarii despre datorie, morală sau tristeţe. Bunăoară, traseul Bacău-Bălăuşeşti semnifică o stare de spirit între „cel ce a fost şi cel ce nu mai există” (Cuvinte împuşcate toamna).
La fel şi călătoriile (iniţiatice) sunt întreprinse în jurul/în adâncul sinelui. Eul liric apare drept spaţiu populat de euri dedublate şi multiplicate. Aurel Pantea spune, în referinţa din carte, că „poetul se ia pe sine drept personajul unei drame”. Este mai degrabă personajul cu mai multe identităţi. Şi atunci întrebările şi răspunsurile formulate după modelul Replicilor eminesciene alcătuiesc conţinutul spiritual al sinelui.
Unele poeme ating un punct critic, iar adresările cu „doamne” au menirea să detensioneze. Invocarea unui Dumnezeu abstract nu este atât expresia religiozităţii, cât a neputinţei, a senzaţiei de drum închis, fără ieşire.
În cel de al doilea ciclu al cărţii accentul e mutat pe fugit irreparabile tempus. Poetul e în căutarea unei împăcări cu mediul, cu lumea din jur şi mai ales cu sine: „Nu dreptatea, ci pacea o caut,/să mă îmbrac în liniştea ei./Căci dreptatea se câştigă cu mare cădere de capete şi cu mare război,/pe când pacea, numai cu lumina din noi” (Gând).
Valenţele religioase, subînţelese anterior, îşi recapătă aici o mai mare pondere şi forţă, chiar dacă unele dintre ele exprimă suficientă ambiguitate: „Numai în peşteră, în pustiul din munţi,/neclintit la rugăciune, sihastrul/n-aude potopul coborât pe pământ” (Athos).
Victor Munteanu e poetul care, prin întrebările sale adresate direct „Urbi et orbi”, trasează o arie ce vizează responsabilitatea sinelui şi lumii în raport cu provocările contemporaneităţii.
 
„Tăcere din icoane”
 
Dumitru Brăneanu (1953) debutează în 2000, după care scoate mai multe plachete de versuri, unele bilingve. Volumul cel mai recent, Destrămarea lumii, e unul conceptual atât în ceea ce priveşte forma versurilor, cât şi fondul lor. Acesta e un volum de sonete, al căror camerton sunt imnul, de fapt un fel de odă bucuriei, şi jelania. Din capul locului trebuie spus că axul cărţii îl constituie Dumnezeu şi tematica religioasă adiacentă. Cele două cicluri ale cărţii au drept motto un fragment din Cântarea cântărilor (cheie de lectură) şi o strofă dintr-un sonet eminescian.
Referinţele religioase se conţin, explicit sau implicit, în fiecare poem. Tonul dominant este cel de smerenie şi împăcare: „Nu am dorit să fiu. Mă străduiesc/Să trec prin viaţă fără de mânie/Că totu-i scris în veac strămoşesc” (Se deşteaptă în noi sufletul altui veac). S-ar putea invoca drept sursă de inspiraţie şi Ecleziastul, şi Vasile Voiculescu în calitate de poet al sentimentului religios.
În numeroase texte poetul se autodefineşte evident în strictă conformitate cu laitmotivele călăuzitoare: „În a ta grădină sunt pom înflorit” (Cuvintele înfloresc trecute primăveri), „Sunt mielul blând, m-aşteaptă ghilotina” (Mă luptam cu timpul), „Sufletul mi-e un plâns de lumină” (Mă strecor prin frigul din cuvinte).
Deseori sonetele transpun dialoguri/lupte continui purtate cu transcendentul. În unele poeme, cum sunt Psalm 6 ş.a., asistăm la descrierea unor peisaje post-apocaliptice, peste care se înalţă împărăţia Domnului raportată la om, la nevoile lui.
Pentru Dumitru Brăneanu viaţa e, ca la Shakespeare, o scenă. Un poem chiar se numeşte Pe scena vieţii. Ideea centrală este că omul îşi poartă trupul ca pe un rol, iar Dumnezeu îşi potriveşte „făptura” în noi ca pe un rol la scară cosmică. La întrebarea de „unde răul ia trufie” răspunsul e că teatrul în care trăim e asemănător totodată Cutiei Pandorei. În general, simbolurile creştine coabitează în poezie cu cele ale mitologiei greceşti. Aceasta este principala trăsătură prin care poezia lui Dumitru Brăneanu se deosebeşte de una pur religioasă.
Poezia alternează frecvent persoana I singular cu persoana I plural. Se produce şi aici o schimbare permanentă de roluri. Sublinierea individualului şi a colectivului ocupă un loc important în poezia autorului băcăuan. Uneori cele două persoane stau alături ca un mecanism de redistribuire a greutăţii: „Dar când în neant mi-am pierdut trecutul/Într-un ev bizar… Chronos ne omoară…” (Te drămuim prin vreme).
În ciuda încrederii neţărmurite în Domnul, pe care poetul o transpune, poemele nu au alură de tragedie veselă – concept postmodern de a defini incompatibilitatea într-o formă amuzantă. Motivul care zdruncină unitatea paradiziacă a poemelor este moartea, sentimentul spaimei în faţa trecerii inexorabile a timpului cu final previzibil. Este un simţământ firesc, exprimat şi de Isus în calitatea Sa de Fiu al Omului. Poeţii care l-au invocat pe Dumnezeu au vorbit şi despre moarte. Exemplul strălucit este cel al lui Arghezi.
Referinţele la moarte sunt multiple, risipite pe toată întinderea cărţii. Acestea pot fi contabilizate, în baza lor s-ar contura o pletoră de valori: „Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent” (Viaţa noastră), „Parcă murim cu fiecare clipă,/Codul vieţii ne este scris în stele” (Parcă murim cu fiecare clipă). Unele au conotaţii simbolico-metaforice: „crucea mea de doruri o reazem de-amurg” (Sunt anotimp la asfinţit de toamnă).
Unele persoane devin la maturitate religioase (dacă nu au fost în tinereţe), altele îşi accentuează religiozitatea. Cu poeţii se întâmplă la fel. Cazul lui Ioan Alexandru este cel mai răsunător. Dumitru Brăneanu face parte din aceeaşi speţă, torcându-şi angoasele pe un fus mitico-religios. E o modalitate de a-ţi exprima nestăvilit bucuria în faţa miracolului vieţii, dar şi neputinţa în faţa bolii sau morţii. Sonetul e totodată forma perfectă de a te exprima sobru şi concis despre marile/micile frământări umane. Limbajul sonetelor lui Dumitru Brăneanu este firesc, clar, armonios. Rar de tot poetul îl forţează sub presiunea unei poetici atât de restrictive şi pretenţioase. În definitiv, volumul contribuie la îmbogăţirea patrimoniului cultural al sonetului românesc, dar şi al poeziei cu filon mitico-religios.
_______
Victor Munteanu, Prizonierul tăcerii, Ed. Junimea, Iaşi, 2016
Dumitru Brăneanu, Destrămarea lumii, Ed. Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016