Doi poeți: Nicolae Panaite și Violeta Savu

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Doi poeți: Nicolae Panaite și Violeta Savu

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

În jurul chivotului 
Poezia pe care o face Nicolae Panaite este plină de semne şi simboluri. Dincolo de această organizare riguros semiotică a textului, poetul introduce pas cu pas şi alte particularităţi, care conduc spre o anumită concentricitate şi care cer o lectură atentă, operată în sistem. 
Chiar în primul poem, Năvălirea, termenii te iau cu asalt rând pe rând aidoma figurilor de şah: „oameni cu tăbliţe de argint în mâini”, „ploaie frântă”, „catedrala”, „o piele mare vorbitoare”, „rob şi împărat”. Avalanşa de simboluri, combinată cu deixisul: „prin dreptul fiecăruia”, „nimeni unul de altul”, „am fost al tuturor” opacizează textul, transformându-l în parabolă. Din celelalte texte deduci repede că parabola se extinde mai încolo, iar cheia lecturii (şi a descifrării) se află şi ea împărţită la scara întregii cărţi. Limbajul parabolico-mistic reprezintă specificul poeziei lui Nicolae Panaite din volumul Secetă. Dacă poetul ar fi cultivat absurdul, atunci poemele lui ar fi semănat cu nişte glose la textele ermetice ale lui Urmuz. Dar poetul nu este un absurdist. Până la urmă, toate simbolurile (sau măcar o parte dintre ele) converg către un punct unitar, către o concepţie propagată cu fervoare şi tenacitate. Multe dintre poemele autorului, luate mai ales izolat, constituie ilustrarea perfectă pentru opera deschisă, pasibilă de o infinitate de interpretări. Poetul operează într-un câmp al ambiguităţii, eterogenităţii şi polifuncţionalităţii. Totodată, poemul îşi relevă/revelă dimensiunea sa textuală, aşa cum e reprezentat el, de exemplu, în noua critică franceză. Poezia sa plonjează într-o arie laxă, în acea zonă căutată de Tarkovski în Stalkerul său. 
Atunci când poetul apelează la concret, când metafora simbolică este înlocuită prin comparaţie, poezia revine într-un spaţiu mai recognoscibil şi în acelaşi timp comun: „Ca nişte zbaturi de plumb / cuvintele îmi mânuiesc sângele,/ dau năvală,/ mi se lipesc de oase/ asemănându-se unor grinzi/ de la case.// Câte un vers, ca o spadă/ niciodată folosită,/ dar ascuţită excesiv,/ în dreptul mâinii scriitoare,/ îşi doreşte naşterea din nou” (Ca nişte zbaturi). Poemul nu se opreşte aici, întrucât poetul este adeptul unor finaluri deschise, evanescente: „Ca un fel de ape ce se varsă în cer/ văd oamenii/ ducându-şi crucile,/ Unii, să nu le fie greu,/ le taie bucată cu bucată/ până nu mai au nimic/ ce cuprinde cu mâinile/ şi, vai!, nici cu sufletul”. 
Stilistica poeziei lui Nicolae Panaite aminteşte de cea din anii ´70 ai secolului trecut, când se atesta o propensiune pentru abstracţii, fiind extrasă puritatea poeziei. Mircea Cărtărescu remarca într-un interviu relativ recent că unii poeţi din ultimele promoţii revin la acest discurs imponderabil, după ce generaţiile anterioare, începând cu optzeciştii, au tot adus epicul în poezie. 
Volumul Secetă îmi aminteşte de filmul Il deserto rosso, în care întâmplările găunoase şi discuţiile sterile au fost ridicate la rangul de mare artă. Poetul nostru face apel frecvent la „nisip”, „arşiţă”, „pustie” etc. 
Deasupra tuturor obsesiilor developate în volum – idee remarcată de prefaţatorul Constantin Pricop – guvernează cea a inexprimabilului. Poetul este convins că poezia profunzimii interioare nu poate fi spusă în cuvinte. Poemul „este ca un trunchi tânăr/ atins de maladia cărbunelui” (Un fel de boltire). În final: „Am scris credinţa mea,/ ca pe un verset,/ şi pe uşorii de la intrare ai casei./ Astăzi, pe acolo, nici urmă de cuvinte…”.
De aici şi peisajul secetei care înaintează şi acaparează. Vidul ce se întinde, prefăcând totul, inclusiv cuvintele, în deşert, poate roşu. Limbajul uzitat e al Apocalipsei lui Ioan: aforistic şi ameninţător: „Credinţa zilei de az’/ toarnă nesiguranţa zilei de mâine/ în ulcioare de lut arse bine/ pe al morţii obraz” (Bate cântarul).
Nicolae Panaite este poetul unei doctrine poetice generale, elaborate şi propagate cu multă migală. Cuvintele, uneori repetitive în sinonimia lor, se adună în jurul pivotului (un poem se numeşte Deasupra chivotului). Aici se conţine spectacolul, specificul şi misterul poeziei sale. 
Confesiuni cu franjuri
Violeta Savu este o autoare băcăuancă-băcăuancă: s-a născut, şi-a făcut studiile şi locuieşte la Bacău, fiind redactor la cunoscuta revistă Ateneu. Deşi „semnează recenzii de carte şi cronici plastice despre expoziţii de artă contemporană, realizează anchete literare, interviuri” şi „a fost susţinut un spectacol-lectură al textului său «Jucării în ploaie» (povestire, încă nepublicată în volum)” (am citat din scurta adnotare biobibliografică a recentului volum de versuri Franjuri), autoarea a acordat interes sporit poeziei, editând până în prezent patru plachete. Nici ca poetă nu este foarte prolifică: a debutat relativ târziu, media de publicare fiind câte o carte la trei ani.
Violeta Savu scrie o poezie în tonalităţi stinse, dar nu grave, încrâncenate, combinând nostalgia, amintirea şi regretul. Trăsăturile specifice ale poeziei sale se remarcă de la primele texte.
Chiar dacă nu este o regulă urmată cu stricteţe, poezia sa este alcătuită din enunţuri scurte, imprimând scriiturii energie şi lapidaritate. Scheletul poemului se recompune din flash-uri venite din mai multe direcţii. Uneori aceste raze gravitează în jurul unui termen, cum ar fi mama, dispariţia căreia, probabil de curând,  este trăită cu maximă intensitate. În poeme sunt adunate o serie de detalii intime, necunoscute în general decât unui cerc restrâns, familial. Ele nu semnifică, ci doar creează atmosferă şi induc doza necesară de lirism. „Între plecarea ei şi a ta, incursiunea/ în casa celei mai bune prietene/ grădina devastată, plantele muribunde/ abia respirând, cireşii plângând/ scuturându-şi fructele/ otrăvite,/ soţul vorbind despre toate/ nimic despre ea// „eu acolo nu mai merg niciodată” ai zis” (Îţi aminteşti, mamă…). Poeta apelează la amănuntul discret, al cărui tâlc rămâne de fapt obturat. Menirea „micilor secrete” este de a transmite încordare, o stare confuză legată de pierderea unei fiinţe apropiate.
O altă trăsătură vizibilă chiar în poemul din care am citat este expresia ocolitoare: precum prozatorul care selectează obiectele, pe care le enumeră sau le descrie, atunci când doreşte să exprime ceva anume. Formula parabolică este dezavuată la final, când este arătat schimbul de roluri între cele trei femei invocate: bunica, mama şi fiica/nepoata: „În anul când a murit bunica/ într-o zi de vară, te-ai întors din oraş/ speriată. Mi-ai zis că ai umblat/ rătăcită şi necontenit te întrebai/ ce mai sunt eu acum fără mamă/ nu mai am mamă/ cine mai sunt?” Într-un alt poem motivul va fi preluat: „Cum s-au inversat personajele/ astea prea de tot feminine/ viorica fiică viorica mamă/ am o vagă bănuială/ din mamameamoartă” (Viaţă fără moarte). Tragedia existenţială este surprinsă în ciclicitatea vieţii, în perindarea succesivă a generaţiilor.
Poetei îi place să se joace ciocnind două situaţii oarecum diferite, creând astfel un soi de ambiguitate. Echivocul are funcţie atenuantă şi este introdus acolo unde dramatismul pare a fi exagerat (ca în cele două poeme intitulate Sărbători de iarnă) şi atunci enunţurile-tampon aduc irizaţia de umor, absolut motivabilă: „Mărfarul mă împiedică să văd/ un prieten. Fug pe peron şi-ntreb/ Unde s-a dus trenul cu poetul meu drag?// Recepţionera zâmbeşte. Nu a/ sosit. Va fi tras pe o linie de rezervă” (I); „Suntem singuri de sărbători. Aşteptăm/ mesaje în care cineva drag să spună/ că ne iubeşte. Eu nu am avut semnal” (II).
Umorul are ceva superior, fiindcă este înnobilat de (auto)ironie: „Cred că apartamentul este proprietatea/ unei femei necăsătorite, puţin trecută/ de patruzeci. Încă arată bine. Nu am/ văzut-o până acum. Sunt sigură că locuieşte/ împreună cu o pisică. Blană neagră şi/ caldă. Lucioasă. Nu taie calea nimănui” (Lumina de vizavi, I).
Uneori poemele seamănă cu nişte ecuaţii cu mai multe necunoscute, din care se deduce absurdul. Umorul ei reprezintă, la fel, emanaţia unor raporturi paradoxale. În acest sens, poemele amintesc de povestea lui Lewis Carroll (şi poeta a absolvit matematica). Personajul din O nucă e Alice din Ţara Minunilor. În Trucaj invocă „matematica abstractă” ce „transformă în jucărie”.
Există personaje coborâte din artă, film sau literatură. Eul poetic şi le însuşeşte umblând cu dexteritate printre eroii lui Dostoievski sau Gogol. Lumea literară devine una reală, pentru că personajul poetei este parte a acestei lumi. Referinţele culturale sau rolurile primenite precum mănuşa pe mână fac parte din dictusul poetic, apropiat de cel al optzeciştilor. Dacă reprezentanţii optzecişti trăiau o beatitudine culturală, pentru Violeta Savu marea cultură este o certitudine, o realitate palpabilă, încercată. Dacă generaţiile nouăzecistă şi douămiistă simţeau reticenţă şi exprimau neîncredere faţă de resortul cultural, acum vedem o reîntoarcere, pe o platformă nouă, la elementul cultural, fiind recunoscut ca spaţiu de existenţă a poeziei, alături de multe altele. 
În unele poeme e toarsă o poveste. Poate fi una cu totul simplă, preparată din ingrediente casnice, aflate la îndemâna oricui: o poveste în care poate a mesteca „o lingură pentru supă” cu „Matei şi Marcu”, dar şi mai mult cu „Luca şi Ioan” (Tăcerile). Îmi plac îndeosebi aceste story-uri, încropite parcă din nimic, sprijinite doar pe inventivitate şi ingeniozitate. În centru e proiectat un personaj, ale cărui fantezie şi bizarerie fac deliciul. Sunt poemele de pe la mijlocul cărţii, în care e atinsă o cotă maximă, un punct culminant, după care va urma inevitabil deznodământul. Este vorba de Sunt ca Sonia! (bineînţeles, Marmeladova – n.n.), Nu mai sunt Sonia, sunt Lola Blau, La o terasă, Walpurgică, Nu aş purta poşeta altei femei, O subterană, Spectru ş.a. 
„Când te-am văzut în faţa negustorului/ de oale de lut, mi-am dat seama cât/ te asemeni cu unul dintre vasele etalate/ pe rampa de ciment. Un vas îngust şi/ înalt în care aşezi o floare tăiată aproape/ de rădăcină. Crescută în pământul/ negru în care te-am ademenit. Tu ai rămas/ cu convingerea că am fost prinsă în roata/ olarului. Modelându-te. Răzbunarea mea/ târzie. Pulpele îmi sunt calde. Tu,/ cum mai eşti?” (Spectru).
Nu am epuizat nici pe departe temele şi particularităţile conţinute în carte. Violeta Savu este o poetă veritabilă, cu adevărat bună, de urmărit.
_______
Nicolae Panaite, Secetă, Bistriţa, Ed. Charmides, 2015
Violeta Savu, Franjuri, Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2016