Vocabularul și sintaxa lui Ghenadie Nicu pot trimite cu gândul la o sintagmă prin care Nichita Stănescu se autocaracterizează într-un interviu filmat cu Adam Puslojić: poliglot de limba română. Remarcată de mai mulți comentatori ai poeziei lui Ghenadie Nicu (Eugen Lungu, Nicolae Leahu, Grigore Chiper, Adrian Ciubotaru), neologizarea asiduă – pe teren basarabean, greu egalabilă în radicalitatea ei individualizantă – e trăsătura ce frapează imediat la nivelul unui repertoriu lexical care, altfel, reunește elemente din mai multe „vârste” și registre ale limbii române. Ghenadie Nicu are, după cum spune Adrian Ciubotaru, „capacitatea de a asocia inasociabilul” (Un link spre nicăieri, p. 8), „acreditând un stil care nu mai vrea să discrimineze nimic din spațiul limbajului” (Nicolae Leahu, Deșertul consoanelor, p. 79). Și dincolo de poezie – mai ales în publicistică, fie ea literară sau nu –, prestanța intelectuală a lui Nicu este, adesea, dublată de un subton histrionic. În orice caz, această prestanță nu devine gravă și rigid-solemnizantă, după cum nici autorul – indiferent cât de contorsionat îi poate fi scrisul – nu devine vreodată nesigur în formulări, ci rămâne cursiv, neîncrâncenat, el însuși, chiar dacă firescul lui poate fi pentru destui cititori o sursă de perplexitate.
Poezia lui Ghenadie Nicu este asemeni unui lichid multicolor, având – pe tot cuprinsul său – temperaturi și densități inegale, înaintând turbulent, ramificându-se și concentrându-se imprevizibil, refuzând chiar să ia forma vasului în care ar intra până la suspendarea – abruptă, de regulă, – a deplasării. O altă imagine ce ar putea sugera esența acestei formule stilistice este mișcarea browniană, trimițând și la volumul de debut al lui Nicolae Leahu – nu doar prietenul lui Ghenadie Nicu, dar și cel care, în postfața de la Deșertul consoanelor propune, probabil, cea mai pătrunzătoare analiză de care a avut parte până acum poezia lui Gh. N., identificând, între altele, „un suprarealism în răspăr cu suprarealismul însuși (în înțelegerea unui «automatism psihic»)” (p. 77), „un suprarealism mânat cu o vărguță ludică” (p. 77), „un imperiu al ambiguității” (p. 78). În absoluta lor majoritate, poemele din și de după Deșertul consoanelor concretizează mental „alergarea într-o parte și în alta”, care nu este altceva decât sensul etimologic al discursului. Dincolo de desfășurarea lor greu predictibilă, „haosmotică”, opusă unei construcții riguroase și unei limpezi articulări coagulante, poemele par mai curând fragmente ale unui singur text (la rândul lui necristalizat și, poate, necristalizabil). Remarca e pur tipologică, nu diminuantă valoric. La fel, pur tipologică este următoarea observație: de la un poem la altul, se amplifică senzația că, în ciuda variației nucleelor (și, uneori, doar a latențelor) tematice, centrul raportului dintre diferență și repetiție rămâne, categoric, al doilea termen. Or, pe cât de permeabile – și chiar permutabile (a se vedea în acest sens și cronica lui Emilian Galaicu-Păun la Calmant pentru Alter Ego, inclusă în volumul Poezia de după poezie. Ultimul deceniu) – pot părea frontierele dinăuntrul teritoriului poetic al lui Ghenadie Nicu, pe atât de ferme îi sunt contururile „externe”, diferențiatoare în contextul literar autohton (vocea din Deșertul consoanelor și din Un link spre nicăieri este a unuia dintre nu foarte mulții autori români basarabeni cărora le-ar putea fi identificate textele fără semnătură).
Un link spre nicăieri, volumul pe care autorul său nu a mai reușit să-l vadă publicat (și a cărui prefață, terminată cu două zile înainte ca Ghenadie Nicu să moară – după cum mărturisește Adrian Ciubotaru –, poetul a reușit s-o citească), nu modifică datele de bază din idiostilul lui Ghenadie Nicu, așa cum se configurează acesta începând cu Deșertul consoanelor. În fapt, s-ar putea spune că, pe cât de diferite sunt Deșertul consoanelor și Calmant pentru Alter Ego, pe-atât de apropiate sunt Un link spre nicăieri și Deșertul consoanelor (de altfel, 6 poeme dintre cele 42 ale ultimului volum se regăsesc și în cuprinsul celui precedent). Iată cum, dincolo de sugestia sa tanatică (Un link spre nicăieri fiind și emanația unei suferințe îndelungate, la care autorul s-a referit nu o dată, în ultimii ani, pe blogul său), titlul celei de-a treia plachete îndeamnă la nuanțări, prima fiind chiar cea referitoare la trimiteri spre etape anterioare ale poeziei lui Ghenadie Nicu. Or, dincolo de comunicarea cu Deșertul consoanelor, Un link spre nicăieri actualizează și acutizează ceea ce, după cum afirmă Eugen Lungu în prefața la Calmant pentru Alter Ego, reprezintă obsesia de bază a poetului: „Ce-l înfioară deci pe tânărul nostru și ce-l obligă să se țină de trestia condeiului? Incredibil pentru vârsta lui, dar așa e: moartea. Fără majusculă, fără sclifoseală metafizică, fără lăcrămoasă melodramă.” (p. 4)
Titlul cărții apare într-un vers care condensează raportarea lui Nicu asupra morții în această ultimă fază – o raportare căreia, cu tot cu traumatizanta și fățișa conștientizare a iminentului sfârșit, îi rămân valabile trăsăturile subliniate de Eugen Lungu în 1992: „Lângă paradisul care s-a dovedit un link spre nicăieri.” (p. 20) Lumea de dincolo – previzibilă compensație a celui care își anticipează dispariția fizică – este aici o promisiune spulberată imediat (să ne gândim la viteza pe care o presupune linkul), cinic pandant pentru lentoarea agoniei, însă și pentru instantaneitatea momentului de exitus (iar în acest context ar merita amintite și versurile finale din Calmant pentru Alter Ego: „încât moartea survine/ printr-o simplă joncțiune/ de pleoape…”). Versul care dă cheia de boltă a volumului exprimă sensul în care Nicu reinterpretează și își apropriază așa-numita Transcendență goală; de altfel, pe lângă cele Șapte tipuri de ambiguitate ale lui William Empson – menționate de Nicolae Leahu în prefața de la Deșertul consoanelor –, și categoriile negative sistematizate de Hugo Friedrich reprezintă – înțelese la poetul bălțean într-o versiune personalizată, relativizată, hibridizată – o productivă grilă de lectură pentru textele lui Ghenadie Nicu). Pesimismul versului-cheie este unul dominant și nedepășit pe parcursul cărții; nici măcar în ultimul poem – care începe la pagina 56, număr egal cu anii de viață ai lui Ghenadie Nicu –, speranța nu devine mai mult decât un foc palid, ci rămâne minoră, distantă (citez finalul: „să le faci un semn discret/ abia perceptibil/ după care să luneci la vale prin iarba de pluș/ câteva milenii/ până aerul devine respirabil” – p. 57). Pe acest fond, este bine să nu supralicităm valoarea testamentară a acestei cărți de adio; contrar tonului apoteotic în care Adrian Ciubotaru se apropie de concluziile prefeței sale („Poetul nu mai «țopăie» pe un spalier din acante retorice, ci încearcă să construiască o scară pentru a urca înapoi, spre lumină, din iadul suferinței sufletești și trupești.” – p. 12), nu recunosc un astfel de traiect ascensiv și redemptoriu în volumul de față.
Versiunea luminoasă a vieții de dincolo fiind redusă la linkul spre nicăieri, infernul biologic poate fi depășit nu prin părăsirea lui, ci prin explorarea lui în cadrul discursului (firește, un discurs atent la impactul transfigurator al traumei, la senzațiile și bulversările ontologice improbabile în alte condiții). Ghenadie Nicu este un autor logocentric, atât în virtutea amplitudinii și stranietății materialului lexical pe care mizează poezia sa, cât și datorită intensității obsedante a motivului cuvintelor (și, prin extensie, a limitelor exprimabilului, a modului în care constituenții discursului se materializează, devin eventual animate și își fac simțită prezența în cel mai concret mod, în fine a contaminării concretului cu abstractul până la întrepătrunderea lor): „înghiți câte un nod narativ” (p. 14), „voi știți desigur cum cad nervurile de pe binele care nu se mai termină” (p. 15), „și buza mea de jos era cusută cu interjecții” (p. 18), „cum striga pulberea peste convenția câmpurilor” (p. 20), „cuvintele tale animate de sângele tău/ cuvinte pe care le privești descumpănit ca pe fotografiile tânărului care ai fost” (p. 25), „acum a spune cuvinte e un fleac/ ele cresc sub copaci / se mistuie sub roțile trenului/ le rostește zilnic mama universală” (p. 34), „o pasăre ciugulea de pe fețele noastre/ resturile expresiei” (p. 35) „nu mă întreba nimic asupra aparențelor/ există interdicții grozave”. (p. 43)
Poate cea mai semnificativă recurență a acestui volum crepuscular o constituie denaturarea anatomiei și a corporalității, frecventa lor degradare – fie și la nivelul analogiilor – spre zone inanimate. Elocvente în această privință sunt chiar versurile cu care se deschide volumul: „poate că e bine să ne luăm și noi câte o gură de împrumut/ că actuala sireaca arată ca o tarabă cu second-hand” (p. 13); iată alte exemple: „la ora aceea în care mă transformam în prundiș” (p. 14), „arătam probabil ca o gaură de tunel în munți”, „cineva ne va lua ca pe un mortar” (p. 16), „câteodată lucrurile iau forme reci și umede/ te simți ca un grăunte incomunicabil în pliurile lor ostile” (p. 17), „cu omul de calcar am mers zisei” (p. 18), „ce eram eu acolo adică?/ (acum că sunt matur să pun o asemenea întrebare pot)/ cred că o piatră/ sau nici atât: pământul era arid” (p. 24), „tu ești de fapt o claie străbătută de frisoane/ palmele tale cu vitrine sparte/ cu vitralii congestionate/ se tot învârt peste ape” (p. 30), „înfățișarea mea în clipa asta nu se pretează unei clasificări/ pot fi o moviliță instalată pe un portativ” (p. 40), „noi ne ascundem în interstițiile fenomenelor/ ca niște mici vietăți de puf/ așteptăm timpul/ care nu vine.” (p. 44)
Spuneam că dincolo de sugestia tanatică, titlul cărții îndeamnă la nuanțări. Un link spre nicăieri poate fi considerat și o punere în abis a poemului prototipic scris de Ghenadie Nicu (subliniez și de această dată, începând cu Deșertul consoanelor), poem al cărui traseu în sine contează mai mult decât destinația. E ceea ce sugerează, la distanță de 16 ani, Nicolae Leahu – „Semnele (poetice, desigur!) intră în emisii în direcții paralizante, dar fără a se împlini vreodată rotund, sferic, în enunțuri cap-coadă. Semnificațiile covârșesc sensul, transformându-l într-un flux viermuitor de metafore (eliptice) revelatorii” (Deșertul…, p. 78) și Adrian Ciubotaru: „…este mai importantă interacțiunea imaginilor pe teren decât scorul final al poemului.” (Un link…, p. 7)
O lectură dificilă – pe măsura experienței din backgroundul generator al cărții – și vital dependentă de răbdarea cititorului, un torent de tragică ironie și o lecție de nedezmințită luciditate (chiar și în puseurile de tristețe), în fine, o clară dovadă că Ghenadie Nicu a rămas conform cu el însuși până la capăt. Un link spre nicăieri poate – și trebuie – să fie linkul spre o posteritate demnă (ce ar putea include Jurnalul lui Ghenadie Nicu și publicistica sa, inclusiv textele de pe blog), posteritatea unui autor de o deconcertantă originalitate.
 
P.S.
…Am (re)descoperit scrisul lui Ghenadie Nicu la 16 ani, l-am admirat cu timiditate – însă și cu fervoare –, am schimbat în câțiva ani câteva mesaje tandre cu autorul, am rămas cu promisiunea neîmplinită a unei întâlniri… Pe 17 august 2019, cu două zile înainte de moartea dragului scriitor (a cărui situație îmi era cunoscută, dar pe care nu mă așteptam să-l pierdem atât de curând), am scris un poem ale cărui stare și titlu neologic m-au luat atunci pe nepregătite. Acum, la șapte luni de la acel moment, găsesc firesc gestul de a publica poemul în memoria lui Ghenadie Nicu:
 
iradiant
încordarea minții mi-o simt la
fel de limpede ca răceala mâinilor.
atingerea
acum e doar ultima întârziere a
absenței. vorbirea – forma
cea mai simplă și dureroasă
de a ascunde. aici
sunt mai multe fisuri decât
ar fi nevoie pentru ce mai poate
pătrunde: când e atât de
târziu și până și
oboseala
consolează ca o nesfârșită
îmbrățișare – pe
treptele acestea care încă îmi
suportă greutatea: și eu nu
simt cum ele se descompun sub
mine – ca norii spre care nu
mi-am ridicat privirea de
atâta timp – norii
care nu au fost niciodată mai
departe
_______
Ghenadie Nicu, Un link spre nicăieri, Chișinău, Editura Arc, 2019