Atunci cînd a propus mai multor istorici eminenți să se gîndească cît datorează gustul lor pentru istorie și concepția despre trecut propriei biografii, Pierre Nora nu și-a imaginat ce succes urma să aibă, peste ani, ideea sa cu ego-istoria. Acest lucru se întîmpla pe la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut, iar volumul gîndit de el (apărut în 1987 și amintit, mai demult, tot în această rubrică) a inaugurat un gen care a ajuns astăzi deosebit de popular nu numai printre istorici, ci și printre amatorii de istorie. Nu merg pînă acolo încît să caracterizez această vogă autobiografică (despre care am mai vorbit aici) drept o direcție istoriografică de tipul istoriei economice, antropologiei politice sau istoriei culturale (fostă a mentalităților). Cred că prestigiul pe care i l-aș împrumuta ar fi exagerat. Nu văd ca acest tip de introspecție – e drept, mai elaborat – să fie inspirat de vreo „filosofie” despre trecut, să aibă o metodă sau un set de metode specifice și să utilizeze surse care îl individualizează (în afară, desigur, de viața autorilor); altfel spus, să prezinte condițiile de bază pentru a fi considerat o tendință autonomă a cercetării. El ține, mai curînd, de arta povestirii, care readuce scrierea trecutului în matca unde istoria a fost așezată de cînd e istorie (și din care a vrut mereu să iasă): aceea a literaturii. Nu este însă mai puțin adevărat că aceste narațiuni sînt interesante (pe alocuri pasionante) și se vînd bine. Dovadă, colecțiile create de multe din casele editoriale care găzduiesc asemenea „autoscopii”, cum este aceea – cea mai cunoscută – a Editurii Universității Paris I (Éditions de la Sorbonne), intitulată, semnificativ, „Itinéraires (la publicațiile căreia poate voi reveni cîndva, tot în această pagină).
Printre ultimele apariții din această categorie de scrieri este și cartea lui Bartolomé Bennassar.
Născut la Nîmes, în 1929, dintr-un tată spaniol (originar din Mallorca) și o mamă franceză, Bennassar (care s-a stins din viață în 2018) este unul din părinții hispanismului francez. Poate cel mai important.
Deși apropiat ca vîrstă de Jacques Le Goff și Marc Ferro (născuți în 1924) și coleg de generație cu Emmanuel Le Roy Ladurie, istoricul nu a făcut, cu adevărat, parte din Școala de la „Annales”. A publicat, e drept, în revista omonimă, și-a început, ca și confrații săi, cercetările în domeniul istoriei economice și sociale, iar subiectele de care s-a ocupat au fost, în general, asemănătoare (cu excepția interesului pentru lumea hispanică). Cariera lui a fost însă complet atipică față de a celor menționați (și de a altora, afiliați aceluiași grup). Iar asta pentru că, spre deosebire de ei, Bennassar nu a „urcat” niciodată la Paris, rămînînd, tot timpul, „acasă”, adică în sudul Franței. Invitat de Jacques Godechot să ocupe un post de asistent la Universitatea din Toulouse în 1956, istoricul s-a stabilit aici pînă la pensie, fiind ales și președintele acestei instituții, între 1978-1980. În capitala Franței nu cred să fi fost, toată viața, mai mult de cîteva ori. De altfel, Parisul nu este explicit menționat în cartea de față, dacă nu mă înșel, decît o singură dată. Prin structură și gusturi, Bartolomé Bennassar a fost și a rămas un mediteranean. I-au plăcut drumețiile montane, pescuitul (pentru care a dezvoltat o veritabilă pasiune) și – se putea? – tauromahia (căreia i-a dedicat, în 1993, chiar o istorie). Pasiunea pentru trecut și-a descoperit-o, ca mai toți copiii de ieri și de azi, prin lecturile din Jules Verne, Fenimore Cooper și a altor cîtorva. „În felul ăsta – scrie el – mi-am confecționat o cunoaștere foarte eratică și dispersată a istoriei, atît despre America de Nord, cît și despre Europa Centrală, dar cu înclinații evidente pentru secolul al XIX-lea” (p. 1). Gustul călătoriilor (care nu l-a părăsit – nici el – vreodată) i-a fost deșteptat lui Bennassar de aceleași lecturi despre aventurieri care cutreierau țări îndepărtate și misterioase, cu plante și animale exotice. Este și motivul pentru care, în timpul studiilor începute la Universitatea din Montpellier (continuate la Toulouse), viitorul istoric și-a ales ca diplomă secundară geografia, abandonată însă, definitiv, după absolvire, în favoarea istoriei. Opțiunea a fost urmarea unei alte lecturi, de astă dată savante, pe care o făcuse în timpul vacanței de după examenul de licență: „Mediterana” lui Fernand Braudel, de curînd apărută (1949). „A fost, pentru mine – scrie el –, o întîlnire decisivă și am rămas timp de mai mulți ani sub acest șoc” (p. 25). Faimoasa carte i-a desăvîrșit „conversiunea”, împingîndu-l să se prezinte la examenul de „agrégation”, care, atunci ca și astăzi, constituia, prin dificultate, o adevărată piatră de încercare pentru oricine dorea să fie profesor în Franța.
Președintele juriului era, în acel an, chiar Fernand Braudel. Acesta l-a remarcat imediat pe tînărul candidat nu atît – își amintește Bennassar – pentru lucrarea scrisă, cît grație expozeului oral, unde îi căzuse un subiect pe care l-a prezentat foarte bine pentru că știa și geografie (vechea pasiune). Autorul nu ar fi putut avea un noroc mai mare: nu numai că examenul oral i-a permis – cum spune el – „să strălucească”, dar combinația dintre istorie și geografie „cădea” – salutară coincidență – exact pe gustul lui Braudel și pe teoria sa inovatoare despre pluralitatea duratei, cu precădere pe ideea „timpului lung”, a „structurilor cotidianului” (condițiile materiale și geografice de viață ale unei societăți). Tînărul aspirant la „agregație” cîștigase simpatia marelui istoric.
Buna impresie făcută lui Braudel a fost marele noroc al carierei lui Bartolomé Bennassar. În 1955, autorul „Mediteranei” i-a propus tînărului „agrégé” să-și facă doctoratul. Nu cu el, căci profesor la Collège de France fiind, Braudel nu putea avea doctoranzi (așa era, atunci, regulamentul), ci cu Ernest Labrousse – un ilustru reprezentant, și el, al noii istorii economice și sociale franceze. Mai rămînea de ales subiectul. Lui Bennassar i-ar fi plăcut să lucreze la ceva legat de America hispanică, numai că istoria acesteia începuse deja să fie explorată de Pierre Chaunu și Frédéric Mauro. Primul dăduse deja în acest domeniu o mică sinteză despre America Latină și începuse să-și publice impozanta teză de doctorat, în... 12 volume, consacrată comerțului sevillan (Séville et l'Atlantique (1504–1650), Paris, SEVPEN, 1955-1960). Al doilea se pregătea să susțină o teză asemănătoare despre Portugalia și Oceanul Atlantic (Portugal et l'Atlantique au XVIIe siècle (1570-1670), prezentată în 1957. Braudel a încercat, de aceea, să-și reorienteze discipolul spre ținuturi mai îndepărtate: Turcia, China, Japonia... Fără succes, pentru că Bennassar nu s-a lăsat înduplecat. Cea care i-a hotărît destinul a fost, pînă la urmă, Paula Braudel, soția istoricului, care asista la discuție. Ea „m-a scos – scrie Bennassar – din încurcătură. «Vezi bine că băiatul moare de dorința de a se orienta spre lumea hispanică»”, i-a spus ea soțului. Care a pronunțat cuvintele magice: „Valladolid în Secolul de Aur.” Subiectul tezei fusese găsit!
Bartolomé Bennassar a lucrat la disertație 10 ani, publicînd-o în 1967, foarte curînd după ce o susținuse la Sorbona, în fața unui juriu select. Intitulată Valladolid au Siècle d’Or. Une ville de Castille et sa campagne au XVIe siècle, ea i-a adus istoricului un succes imediat și consacrarea științifică. Subiectul nu era, totuși, ieșit din comun, ba dimpotrivă, cît se poate de canonic. Ca și teza lui Pierre Goubert despre regiunea Beauvais sau a lui Pierre Toubert și Georges Duby despre Latium-ul medieval, respectiv, ținutul Mâcon, cartea lui Bennassar se înscria în seria acelor monografii locale prin intermediul cărora istoricii de la „Annales” reconstruiau cantitativ și serial istoria economică și socială a diverselor regiuni ale Franței și Europei de apus, aplicînd la scară redusă metodele de cercetare teoretizate de Marc Bloch și Lucien Febvre, „părinții fondatori” ai Școlii omonime. Preferința pentru acest model monografic a durat mai mulți ani, avînd drept rezultat cartografierea metodică a cîtorva importante regiuni din Occidentul medieval.
Elaborarea tezei i-a oferit istoricului franco-spaniol cîteva lucruri esențiale, care au jucat un rol important atît în viața, cît și în cariera sa. Cel dintîi a fost treptata familiarizare cu numeroasele (și bogatele) fonduri arhivistice din Castilia și Aragon, foarte puțin explorate la acea dată, din cauza izolării la care regimul franchist condamnase Spania. Bennassar a folosit toată viața ceea ce i-au oferit aceste fonduri, scriindu-și cărțile care au urmat pe temeiul informațiilor extrase din ele. Inutil să mai spun că, de-a lungul anilor, a ajuns să știe arhivele spaniole ca nimeni altul.
În al doilea rînd, cercetările la care l-a constrîns teza de doctorat l-au făcut pe istoric să călătorească de nenumărate ori la sud de Pirinei, fie singur, fie cu familia (soția și cei trei copii – două fete și un băiat), unde a petrecut zile și luni, ajungînd să cunoască țara lui Cervantes și a lui Velázquez, cum se spune, ca în palmă. La fel și cultura ei, de care se apropiase încă din copilărie, grație tatălui și numeroasei familii paterne. Bartolomé Bennassar a ajuns astfel unul din specialiștii cei mai cunoscuți în Franța ai istoriei și culturii spaniole, pe care le-a „aclimatizat” și la Universitatea din Toulouse, transformîndu-le în direcții în învățămînt și cercetare, care au devenit, cu timpul, o parte integrantă a identității acestei instituții.
În fine, teza de doctorat i-a deschis lui Bennassar și porțile Americii Latine, la universitățile căreia a fost invitat de nenumărate ori, pentru colocvii și conferințe. Istoricul a ajuns la fel de familiar cu țările continentului sud-american ca și cu Spania, străbătîndu-le în lung și în lat în excursii de studii sau de plăcere, savuros povestite în penultimul capitol al cărții. Alături de mai mulți scriitori (Borges, Márquez, Paz, Llosa etc.), Bartolomé Bennassar a contribuit, astfel, la apropierea culturală dintre aceste țări și Europa.
În ego-istoria pe care a scris-o, autorul nu ocolește nici întîmplările cînd vesele, cînd triste, cîteodată tragice, din viața sa. Moartea băiatului, Jean (care s-a sinucis la numai 22 de ani) l-a afectat profund, rămînînd o rană veșnic deschisă. „Nu am știut să-l înțeleg, am trecut alături de el”, mărturisește istoricul, cu tristețe, undeva, deplîngîndu-i „absența iremediabilă”. Afecțiunea reciprocă dintre el, soția sa, Lucille (cu care a semnat cîteva cărți bine primite de specialiști) și cele două fiice nu a șters niciodată această pierdere.
Scrisă cu vervă, într-un stil plăcut, cartea lui Bartolomé Bennassar merită citită pentru experiența intelectuală și de viață pe care o oglindește, demnă de reflecție în mai multe sensuri. Să mai adaug, în încheiere, că istoricul nu este necunoscut nici publicului din România și Republica Moldova. În 1983, i s-a tradus la noi Inchiziția spaniolă (secolele XV-XIX) (la... Ed. Politică!) – o carte inovatoare la vremea ei (în 1979) – iar în 2009 Războiul civil din Spania (Ed. All), a cărei ediție originală (din 2004) a stîrnit, din cauza subiectului delicat, o polemică aprinsă de o parte și de alta a Pirineilor.
_______
Bartolomé Bennassar, Pérégrinations ibériques. Esquisse d'égo-histoire. Préface de Michel Bertrand. Nouvelle édition. Casa de Velázquez, Madrid, 2019