Categorii

Parteneri

Din nou despre biografia lui Alexandru Șafran

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Din nou despre biografia lui Alexandru Șafran

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Începută în urmă cu nouă ani (în 2007), prin publicarea unei ample biografii, restituția vieții și activității lui Alexandru Șafran ajunge, iată, prin străduința profesorului Carol Iancu, la al treilea volum, care reunește o bogată colecție documentară privitoare la activitatea din perioada 1944-1948 a fostului șef-rabin al României.
Am arătat cu alt prilej, tot în această rubrică, cine a fost Alexandru Șafran. Născut în 1910 la Bacău, stins din viață în 2006, la Geneva, cel care a devenit la numai 25 de ani rabinul comunității sale din orașul natal și la doar 30 liderul religios al evreilor din România a fost, în primul rînd, un gînditor important și un erudit învățat. Opera sa este masivă, însumînd un număr impresionant de texte. Personalitatea lui Alexandru Șafran este însă memorabilă nu numai prin ceea ce ne-a lăsat scris autorul. Grație devotamentului și perseverenței cu care profesorul Iancu i-a restituit profilul în posteritate, fostul șef-rabin al României a devenit cunoscut în primul rînd prin ceea ce a făcut el în serviciul coreligionarilor săi. În cea mai tragică perioadă din istoria Europei, Alexandru Șafran și-a asumat riscanta misiune de a-și apăra comunitatea, punînd-o la adăpost de soarta celorlalți evrei europeni. El nu a fost singur în această strădanie. În același sens au acționat și ceilalți lideri ai comunității (numele lui Wilhelm Filderman este, aici, o mențiune obligatorie), cu sprijinul unor membri ai familiei regale. Scopurile lor au fost, indirect, servite și de faptul că guvernul Antonescu nu i-a deportat pe evreii din Vechiul Regat (o decizie care nu oferea însă lui Alexandru Șafran și celorlalți lideri vreo garanție că lucrurile nu puteau lua, în alte circumstanțe, o altă întorsătură; tragica soartă a evreilor din Basarabia și nordul Bucovinei era, din acest punct de vedere, un permanent memento). Nu este însă mai puțin adevărat că, fără devotamentul marelui rabin, soarta evreilor din România ar fi fost alta. Infinit mai rea. Această importantă etapă din viața șef-rabinului Șafran a fost minuțios reconstituită de Carol Iancu în biografia semnalată la început. În cel de-al doilea volum al „trilogiei” (Alexandre Safran et la Shoah inachevée en Roumanie. Recueil de documents (1940-1944), București, Ed. Hasefer, 2010), viața și activitatea personajului au fost completate documentar. Volumul de față – al treilea, cum spuneam, din această serie – acoperă ultima perioadă a activității lui Alexandru Șafran în România, din august 1944 pînă în 1948, cînd au fost desființate ultimele structuri autonome ale comunităților evreiești. La data respectivă, șef-rabinul nu mai era însă în țară: forțat de autoritățile comuniste, el și familia sa o părăsiseră la 23 decembrie 1947. Alungat din România, Alexandru Șafran s-a stabilit la Geneva, unde a continuat, metodic, să-și elaboreze impresionanta operă intelectuală.
În cartea de față, editorul a strîns 210 documente: 120 sînt din arhive diplomatice străine (ale Departamentului de Stat și Foreign Office-ului) și 90 articole de presă, extrase din cotidiane nord-americane, britanice, australiene, elvețiene, palestiniene și românești. Toate oglindesc nu numai activitatea susținută pe care șef-rabinul Șafran a depus-o, după război, în sprijinul comunităților al căror lider religios era (de astă dată, pentru redobîndirea drepturilor civile și a bunurilor materiale pierdute în anii precedenți). Documentația este în cel mai înalt grad ilustrativă și pentru situația de ansamblu a evreilor din România în acei ani și chiar pentru evoluția regimului politic din perioada respectivă, marcată, cum se știe, de treptata acaparare a puterii de către comuniști.
Mă voi referi imediat la concluziile care reies, în această privință, din lectura cărții. Mai înainte, însă, mi se pare demn de notat că activitatea lui Alexandru Șafran în folosul comunității sale nu a slăbit în intensitate nici după încheierea celei de a doua conflagrații mondiale. Direcțiile acestei laborioase activități au fost multiple (le redau așa cum le-a definit Carol Iancu): exprimarea recunoștinței față de personalitățile care îi ajutaseră pe evreii din România în anii precedenți (nunțiul pontifical, Andrea Cassulo, avînd, aici, cel mai important rol), solidaritatea cu evreii din țările sau teritoriile vecine (mai ales din Ungaria și, în special, Transilvania de nord-est, pierdută de România prin Dictatul de la Viena), sprijinirea persoanelor revenite din deportare și comemorarea victimelor Holocaustului, vizitele în străinătate, în cursul cărora șef-rabinul Șafran a pledat nu numai pentru cauza coreligionarilor săi, ci și pentru recunoașterea drepturilor României (cum s-a întîmplat la Conferința Păcii, din august 1946), sprijinirea evreilor care voiau să emigreze în Palestina, aflată încă sub mandat britanic, etc. Dar, aspectul de departe cel mai important al intensei activități a lui Alexandru Șafran în această perioadă privește viața cotidiană a comunității sale. Nu mă gîndesc, cînd spun asta, numai la repetatele sale intervenții pe lîngă noile autorități pentru abolirea interdicțiilor care îi loviseră pe evrei începînd cu guvernul Goga-Cuza. Ceea ce a urmărit, însă, cu insistență șef-rabinul României a fost revenirea cît mai grabnică a comunităților evreiești la o viață normală (dacă, după persecuțiile din anii precedenți se mai putea vorbi, în această privință, de normalitate...). Cum precizează profesorul Iancu, Alexandru Șafran a făcut nenumărate „vizite în capitală și în provincie”, pentru a se interesa de soarta celor ce avuseseră de suferit în anii dinainte. A arătat o grijă deosebită pentru orfanii din Transnistria, „pentru care a fost conceput un amplu program de asistență, ce viza reinserția lor socială” (p. 40). Ulterior, aceștia au fost ajutați să emigreze. În același timp, liderul evreilor din România a urmărit refacerea și sprijinirea instituțiilor școlare și medicale care funcționaseră înainte de război și înființarea altora. Cîteva cifre sînt, din acest unghi, mai mult decît elocvente. În 1948, cu numai un an înainte de „naționalizarea” principalelor „mijloace de producție”, România număra 23 de spitale evreiești (6 la București, două la Iași, Cluj, Bacău, Botoșani etc.), 30 de grădinițe, 69 de școli primare și 23 de școli gimnaziale și licee, ceea ce ne dă o idee despre cît de importantă numeric fusese (și continua să fie) minoritatea evreiască.
Pe tot parcursul acestor inițiative (desfășurate în colaborare cu ceilalți conducători ai comunității), Alexandru Șafran nu a încetat să ducă și o intensă activitate culturală, scriind, conferențiind și publicînd numeroase texte filosofice și eseuri religioase. A fost, acesta, încă un mijloc prin care șef-rabinul României a readus, așa-zicînd, la viață o comunitate profund traumatizată de război, insuflîndu-i curaj și speranță.
Enumerarea de mai sus poate lăsa impresia că atingerea acestei ținte a fost relativ simplă; că ea nu a cerut din partea lui Alexandru Șafran decît perseverență. În realitate, lucrurile au fost infinit mai complicate, iar ceea ce a reușit șef-rabinul să realizeze spre binele comunității sale s-a risipit, de fapt, foarte repede. Piedicile nu au venit numai din afară. Cele mai redutabile s-au făcut simțite chiar în interiorul comunității, din partea celor care erau deja membri sau simpatizanți ai Partidului Comunist. Așa cum au procedat cu toate partidele și organizațiile democratice din România acelor ani, comuniștii au desfășurat, și față de evrei, o politică de acaparare, dublînd instanțele de conducere legitim alese de comunitate cu altele, special înființate cu acest scop. Apărut în iunie 1945, Comitetul Democratic Evreiesc, la care atît Alexandru Șafran, cît și Wilhelm Filderman au refuzat să adere, avea menirea, ca oficină a comuniștilor, să joace rolul de principala „interfață” între guvernul Petru Groza și evrei, substituindu-se celorlalte organizații politice și religioase, reapărute sau înființate după război (Partidul Evreiesc, Consiliul General Evreiesc, Federația Uniunii Comunităților Evreiești etc.). Comitetul fie a sabotat inițiativele șef-rabinului și ale președintelui Filderman, fie a căutat să profite de ele, prezentîndu-le ca „emanații” proprii. Alexandru Șafran s-a confruntat, prin urmare, nu numai cu autoritățile timpului, care refuzau, întîrziau sau eludau adoptarea unor măsuri reparatorii. El a trebuit să ia permanent distanță și față de acoliții comuniștilor din propria sa comunitate, care încercau să-l „confiște” pentru interesele lor. Aidoma multor categorii din societatea românească a vremii, evreii erau, și ei, profund divizați. Spre deosebire, însă, de țărăniști, liberali, social-democrați etc., clivajele lor erau mai multe și mai complexe: nu numai politice (comuniști versus ne-comuniști), ci și între adepții sionismului și cei care nu îl îmbrățișau, peste care se suprapunea dualitatea dintre liderii religioși și cei seculari ai comunității. Documentele selectate de Carol Iancu arată foarte clar că, departe de a fi aderat, in corpore, la Partidul Comunist și de a se fi transformat în instrumente ale represiunii, majoritatea evreilor au evitat angajamentele nedemne, ceea ce i-a costat desființarea tuturor formelor de organizare autonomă pe care le aveau. Acei dintre ei care au trecut la comuniști (sau, ca Ana Pauker, Iosif Chișinevschi și alții, care erau deja, de multă vreme, în rîndurile partidului) nu au fost decît o minoritate în ansamblul comunității, vizibilitatea lor în structurile de conducere nutrind impresia că „țara” fusese „acaparată” de ei. Nu a fost așa, iar soarta lui Alexandru Șafran o demonstrează și ea. Prețul plătit pentru refuzul constant al șef-rabinului României de a se lăsa „capturat” de cei ce voiau să-l folosească pentru scopurile lor propagandistice a fost cvasi-expulzarea și exilul. Cel care, în anii tragici ai războiului, își asumase, ca lider religios al comunității sale, ingratul rol de a o reprezenta în fața autorităților, contribuind la salvarea ei de la distrugere, s-a resemnat să plece din patria sa și a înaintașilor săi, neacceptînd vreun compromis.
Este meritul profesorului Carol Iancu de a fi pus în lumină, cu marea știință care îl caracterizează, această ultimă etapă din biografia românească a lui Alexandru Șafran, restituindu-ne, astfel, încă o dată, profilul unei personalități exemplare.
__________________
Carol Iancu, Alexandre Safran et les Juifs de Roumanie durant l’instauration du communisme. Documents inédits des archives diploma­tiques américaines et britanniques, 1944-1948, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2016