Categorii

Parteneri

Din literatura tranziţiei noastre spre… (Viaceslav Russu, Ad libitum)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Din literatura tranziţiei noastre spre… (Viaceslav Russu, Ad libitum)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Titlul noului volum al lui Viaceslav Russu, Ad libitum, exprimă cât se poate de exact universul literar al autorului. De altfel, substanţa cărţii nu e prea diferită de precedenta, Supliment la colb (2007), cu care debutase la o vârstă argheziană. În ambele e schiţată o arie problematică, relevând clar o concepţie artistică auctorială vizavi de timpul şi lumea de astăzi. Această concepţie se dezvăluie treptat, încet, aşa cum apărea în trecut imaginea foto după ce muiai hârtia specială în soluţia chimică. 
În linii mari, volumul poate fi divizat în trei compartimente sau două plus o introducere. Mai trebuie adăugat că partea de mijloc a cărţii reprezintă o scriere în proză (de o anumită factură), iar la extremităţi a fost plasată materia poetică. 
Poemele de la începutul cărţii sunt scrise pe tema dragostei, cu necazurile şi consecinţele proprii lumii contemporane. Genul abordat e unul epico-liric, proporţiile variind de la text la text. Poemele developează semne cu tentă biografică: „În mai, atunci, mi s-a furişat în suflet ca să-mi amestece căile” (Memoriu cu cerere precizatoare) ş.a. Despărţirea de femeia care îl subjugase sentimental capătă dimensiunea de dramă eliberatoare şi tratat intertextual, între siajele căruia se interpun studiile de caz celebre în istoria literaturii: „Totuşi… n-am să mă plâng: au mai păţit-o şi alţii./Doi dintre ei chiar rău de tot când, prin diagnoze identice, li s-a prescris:/ Să coboare, unul, Orfeu, năuc în Hades,/Iar altul, Dante, năstruşnic, să se plimbe – închipuiţi-vă – prin Paradis”.
 Epicul presupune şi un punct culminant, care înseamnă aici o diatribă perfect nietzscheană: „Îi sticlesc pupilele de-ai zice că-nghite zilnic miriade de licurici./Dac-o asculţi, sfârşeşti la casa de nebuni./Fă rost mai bine de… bici./De bici… şi-ntreab-o ceva!.. Să vezi că, fără motiv –/Nu-i pasă de o crezi pungașă sau dreaptă –/Răspunde totdeauna-n termeni de clişeu fotografic negativ/Unde albul e negru; susul, jos; partea stângă, cea dreaptă…/Dezmăţată guralivă…/Atât de guralivă că sare cu totul din orice fel de zodii,/Dumnezeiesc şantaj: Eva după ţâşnirea cuvântului dintâi;/Ocultă diversiune; Euridice… Dulcineea… Marilyn… şi-atâtea altele…/Şi fiecare, în felul ei, îmbiindu-te să vorbeşti doar în dodii”.
Celelalte poeme completează tema dragostei insolite cu alte motive. În Rezon, poetul apelează la reinterpretarea mitului, aducându-l pe făgaşul dorit: „Scoate-ţi ochii ca să vezi adevărul./Astfel s-a mutilat Democrit! (…) Alte guri spun că motivul ar fi fost altul:/ – O, nurii femeilor la care nu mai ai acces!”
Scriitura postmodernistă, aşa cum este concepută de Viaceslav Russu, aminteşte foarte mult de literatura clasicistă. Poezia lui ilustrează exemplar opinia precum că postmodernismul ar fi un nou clasicism. Cele mai vizibile argumente, desprinse din poezia sa, ar fi:
– abordarea unei zone tematice preferate de clasicismul originar: chinurile dragostei, soţul încornorat, dragostea care alimentează minciuna şi duplicitatea etc.
– apelul frecvent la antichitate pentru a dovedi diverse teze din actualitate;
– ateismul militant şi fobia faţă de locul gol lăsat de Dumnezeu după ce demiurgul se retrage discret din viaţa publică: „mă rog Ţie, Ţie care-ţi tot zugrăveşti în alb lipsa” (Zoo*m**zet***);
– cultivarea epicului în detrimentul liricului, care e apanajul romantismului.
Ceea ce va urma în carte va fi această discordie permanentă, iscată între oameni (în unul din poeme apare şi homo hominem lupus est). Distrugerea familiei înseamnă anticamera unei dezordini generale. Scriitorul încearcă să înfăţişeze haosul, dovedind o deosebită aplecare pentru un soi de distopie, zugrăvită în poezia şi proza din volum. În acelaşi Zoo*m**zet***, un poem mai mare, înfăţişează, într-un demers plin de sarcasm şi umor negru, relaţia bărbat-femeie, văzută prin prismă degradant-comercială: „Ca şi cum tăvălugul Lehman Brother’s din ultima vreme/n-ar fi fost de ajuns,/mai iată pe deasupra-n vârtej şi preţul la curtezane:/de la 15-20 de euro a sărit la 35-40.” Biblia, Ovidius, Sisif sau Pascal, dar şi Nero sunt invocaţi într-o viziune istorico-mitico-literar-escatologică integratoare.
Cea mai mare parte a cărţii este ocupată de o lucrare în proză, mai dificil de încadrat în nişte tipare: roman de aventuri, scenariu pentru un eventual serial (autorul este specialist în domeniul cinemaului) şi o formă de redare sui generis a tranziţiei noastre de prin anii ’90 (spre sfârşitul naraţiunii sunt pomeniţi anii ’95-96). Opera se numeşte Cosanostra, cu mai multe mottouri-citate având menirea de orientare în spaţiul lecturii. Scriitorul este cel care stabileşte, într-unul din epigrafe, apartenenţa genetică a operei sale: „poem folclorico-docu-epic lăsat/la suprafaţa pârâului heraclitic/de călcâiul ahilic al lui/Dan-căpitan-de-lilieci”. Această perspectivă şăgalnică este brusc schimbată în Cuvânt de deschidere, unde tonul devine lugubru: „Ştiam că-i sărit. Se uită la mine şi iarăşi: – Îl împuşc. Era băiat liniştit, dar un pic cu stranietăţi. – Taci, mă, că te împuşcă! – Ha-ha! Ha-ha! Mother fuck you… Mother fuck you…, îl tot zădăra mai departe românul pe român. Se credea şmecher. – Îl împuşc. A scos românul pistolul şi, de la jumătate de metru, i-a tras românului un foc drept în frunte. I-a făcut capul varză. Varză-varză!”
Sub imperativul acestui început este aşezat romanul, a cărui acţiune are loc în Europa Occidentală, în special în Germania, cu o incursiune în America şi cu reculegeri acasă, în România. Personajul principal se numeşte chiar Dan, un sportiv, care ajunge cu echipa la un cantonament în Austria şi de aici hotărăşte, împreună cu câţiva coechipieri, „să se tireze” în Germania, „descompletând lotul României”. Dan cunoaşte din şcoală un pic de germană, ceea ce va fi ilustrat pe parcursul romanului. Începând cu evadarea, se vor derula aventurile, iar orice contact cu patria reprezintă expresia unui ghinion. Bunăoară, sunt nevoiţi să ia din gara vieneză Westbahnhof tot un tren românesc, care se îndrepta spre München. Neavând bilete, au urcat „în podul WC-ului”, iar acolo i-au întâmpinat „numai cabluri, numai scurtcircuite – tren românesc” (p.10). 
Evenimentele, de o densitate epică imposibil de rezumat, se succed cu repeziciune. Unul din mottouri trimite la Cehov: „Ocoleşte orice fel de descriere psihologică şi înfăţişează stările sufleteşti ale eroului prin acţiunile sale”. Prozatorul aplică această reţetă da capo al fine. Romanul e naraţiune pură, iar dialogurile dinamice au aceeaşi funcţie de a propulsa expunerea epică. Descrierile sunt sumare, strict complementare.
Personajele se decid să plece peste hotare, pentru că „Vaterland”-ul nu le poate oferi multe lucruri, iar Occidentul este văzut ca o sursă de a obţine totul. Ele se folosesc de breşele din sistemul occidental, care nu prevăzuse invazia unei specii umane noi, sosite acum şi din Estul Europei. Romanul debutează cu o atitudine denigratoare la adresa României, iar această atitudine se va extinde şi asupra umanităţii, ducând personajele, în primul rând pe Dan, într-un impas complet. Tâlhăria, furtul şi jaful vor fi ocupaţiile lor până în momentul în care naraţiunea va fi oprită brusc, romanul având deci un final deschis. Totul este pervertit. Mândria românească apare atunci când grupul de români dintr-o tabără de refugiaţi din Germania se încaieră cu refugiaţii albanezi, arătându-le astfel cine este cine. 
Dan şi colegii lui sunt duşi de val fără să se opună. Evenimentele în care sunt târâţi poartă un caracter întâmplător, aşa cum ai alege o victimă pe stradă. Autorul descrie viaţa dezaxată a românului (prin extrapolare, a omului din Est), adevărata viaţă ad libitum, în care e aruncat de forţa istoriei. Pe de o parte, ţara sa nu mai există pe harta istoriei într-o formă satisfăcătoare, pe de alta, dorinţa acerbă de a scăpa de sărăcie duce personajele dezlănţuite prea departe, în zona promiscuităţii şi a criminalităţii.
De mai multe ori ţi se creează impresia că romanul ajunge la un liman fericit, dar de fiecare dată Dan, acest Tristram Shandy al românităţii, se aruncă în vâltoarea vieţii fără linişte şi orizont. 
Romanul-scenariu se remarcă în mod deosebit la nivelul limbajului, redat cu virtuozitate şi ingeniozitate: „Avea o casă că puteai să întorci autobuzul în ea. Numai uşi cu cartele, cu şmecherii… muzică electronică…
– Nu ţi-e cald în geacă? mă întreabă. Scoate-o… Fă-te comod…
Dezbrac geaca şi rămân într-un tricou strâns pe bust.
– O-o-o… Ce sport faci?
– Şah. Ridic cai, turnuri, ofiţeri.” (p.106)
Ultimul compartiment al cărţii îl formează un ciclu substanţial de poeme, care ar fi putut alcătui conţinutul unei plachete separate. 
Deşi dificil de expediat în câteva fraze, poemele se circumscriu perfect universului lirico-epic al poetului Viaceslav Russu: nu lipseşte atitudinea sa când intempestivă, doctrinară, când melancolic-sceptică. Cu întreaga literatură a lumii la picioare, poetul se simte străin în era digitală, creatoare de singurătate şi anxietate fără precedent: „El şi ea. Îi admir. Atât de frumoşi împreună./ Atât de frumoşi până-şi deschid laptop-urile/Şi, fiecare,-şi pune casca./Acum, împăcat cu el însuşi,/Stă fiecare-n lumea lui./Iar între ei… Alaska” (Circumstanţială). Nu întâmplător, poetul spune că sintagma gogoliană „suflete moarte”, rostită româneşte, nu mai rezonează, de aceea apelează în desperare la original. 
Viaceslav Russu este nu numai un scriitor bun, artist autentic, ci şi o conştiinţă a timpului său, aşa cum au reclamat-o marii creatori ai trecutului şi prezentului (poate tot mai puţini). 
_______
Viaceslav Russu, Ad libitum. Iași, Editura Stef, 2017