O carte de nuanță a detaliului și a atmosferei psihoafective a mediului literar interbelic – iată prima impresie pe care o lasă lectura studiului Ligiei Tudurachi Grup sburător. Trăitul și scrisul împreună în cenaclul lui E. Lovinescu, Timișoara. Editura Universității de Vest, 2019.
Imaginea de ansamblu a devenirii modernității estetice a literaturii românești se reconstituie, în cele peste 400 pagini ale cărții, dintr-o suită de date documentaristice, din fapte ale „trăitului împreună”, din gesturi și emoții ale cenacliștilor de la Sburătorul. Nașterea Cenaclului, pornind de la alegerea atentă a numelui Sburătorul și crearea platformei de lectură-receptare, cu botezul pseudonimic al scriitorilor care-l frecventează, cu arhitectonica poziționării obiectelor, dar și a prezențelor umane (sunt, spre exemplu, scriitoare cu divan și fără divan), cu reglajul comportamental și cu ținerea în tensiune creatoare și convivială a cenaclului de la 1919 până la 1930 – toate vorbesc de un bildungscenaclu, al cărui fondator și mentor, Eugen Lovinescu, a dispus de o strategie regizorală și de un program managerial. Fondatorul și mentorul impune reguli, stabilește tiparul. La ora 18.00 fix, trage cortina și, ridicând mâna dreaptă în care ține un coupe-papier galben – dă startul. Scriitorii își citesc propriile texte, care trebuie să fie inedite, nepublicate. Textele lungi, cum ar fi nuvelele sau romanele, se citesc în câteva reprize, săptămâni la rând. Discuțiile sunt regizate de mentor și oprite, la necesitate, din cauza „răilor ascultători”, a zurbagiilor, a supăraților. E o întreagă coregrafie cu mișcări fine, instrumentată de un maestru care nu lăsa nimic la voia întâmplării. Ligia Tudurachi se axează pe o narațiune impresionantă a detaliului, care ține de un ritual, un tipic, un scenariu prestabilit. Cercetând cu acribie obiectele din salonul unde se producea cenaclul, prezențele și perindările persoanelor de acolo, mișcările participanților, poziția lor când citesc, expresiile, gesturile lor, Ligia Tudurachi constată un pattern al grupului, o poetică cenaclieră, capabilă să influențeze într-o mare măsură parcursul unei literaturi și pe cel al existențelor literare individuale. Autoarea remarcă în cadrul cenaclului un paradox cultivat de rece-cald, aproape-îndepărtat, general-particular. Poetica grupului mizează pe o solidaritate a diferențelor. Comuniunea trebuie să respecte și să cultive particularul. În același timp, gestul singular ține inevitabil și de o sensibilitate generală, de atitudini și comportamente asociative, reacția individuală are amprenta imaginarului colectiv.
Ședințele nu sunt de frumoasă zăbavă, de plăcută petrecere a timpului, cenaclul „ia totul în serios, bătrânește, asumă cu gravitate”. Viața grupului se articulează în cenaclu, atrăgând ca un buret literatura în epicentru. Cărțile de ficțiune și de memorii ale membrilor grupului sunt mărcile marilor mize ale trăitului-împreună, ale viețuirii la modul artistic în locuința din str. Câmpeanu 40. Eugen Lovinescu, prezență care impune o fascinație constantă, construiește o strategie uimitoare de consolidare a grupului. Format din critici virulenți, din talente ambițioase, din vanități ireconciliabile, grupul adună tensiuni. Criticul adoptă o tactică insolită și riscantă de a exorciza nervii, solidarizând grupul printr-o opoziție comună în raport cu el însuși. Publică secrete din viața cenaclului, îi caricaturizează neflatant pe membrii săi. Aceștia explodează în presă. Eugen Ionescu, Camil Baltazar, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu contraatacă virulent. Reacția surprinzătoare a lui Lovinescu e „strategia conflictului exterior”, insinuarea, în spațiul public, a ideii că scandalul e regizat, că există o complicitate de grup, ca parte din existența cenaclieră. „Lovinescu, scrie autoarea, a ales să provoace el însuși cutremurul, sperând că astfel va putea controla zguduirea. A atras săgețile asupra sa, pentru ca, avându-l ca singură țintă, cei din tabăra adversă să se poată solidariza. Realizarea portretelor din Memorii II și publicarea lor în 1932 a răspuns acestei nevoi. A fost o măsură de urgență impusă de anticiparea dezastrului. Și a fost o măsură (extremă) care a funcționat. Semn sigur al succesului, cenaclul a murit abia odată cu Lovinescu, în 1943.”
Spațiul cenaclului, populat conform unor exigențe atent regizate de „corpuri active” – lectorii, și „corpuri pasive” – ascultătorii, nu încurajează reacțiile exagerate, scenele pătimașe, pasiunile exteriorizate. Dar motivează fluxul erotic al energiilor, fantasmarea, puterea simbolică a gestului. Prezențele feminine incită spiritele, propun privirii rotunjimi, forme unduitoare, ascunzișuri insinuante. Chiar și când sunt lipsite de feminitate, prezențele feminine degajă mister, incită imaginația, cum e cazul, spre exemplu, a lui Bebs Delavrancea, prezența „turcită”, în poziție de lotus, care, deși lipsită de senzualitate, devine instigatoare erotic pentru proza lui Dan Petrașincu.
Lipsa spațiului fizic, „înghesuiala” creează o anumită formă de intimitate. Prezențele care atrag atenția prin gesturi constante și insistente, dar și noile apariții în cenaclu, fac posibilă acutizarea sensibilității tactile, auditive, vizuale, suscită circuitul mirosurilor, atingerile involuntare și toate acestea, observă Ligia Tudurachi, asigură „un eros difuz – și generalizat”. Lovinescu dispune de o didactică a corpurilor în cenaclu (se știe unde stă lectorul și unde ascultătorii, unde femeile și unde bărbații) și pentru că grupul petrece mult timp împreună și în afara Cenaclului, se naște „fenomenul unei imitații” de ticuri nervoase, gesturi, ritmuri verbale etc., consolidându-se și o comunitate la nivel senzorial, o unitate de atitudini. Desenul suprarealist al lui Victor Brauner, de pe copertă, sugerează o comuniune de tip erotic al grupului. O pasiune generalizată a „vieții-împreună”, sub semnul voluptății cititului și al scrisului, al discursului îndrăgostit barthesian.
Nu doar prezențele umane, ci și obiectele din salon capătă o deosebită încărcătură simbolică. E uimitoare narațiunea telefonului, obiect de dată recentă în modernitatea interbelică românească. Din amintirile și ficțiunile sburătoriștilor, Ligia Tudurachi surprinde o anumită angoasă, frustrare, fobie chiar a acestora pentru telefon. Sunetul telefonului reprezintă un pericol de contrafacere identitară, „o potențială falsificare a identităților implicate”, o modificare de ritm existențial și, mai cu seamă, literar. Pe atunci, actul cultural se întemeia în timpii moi ai reflexivității și meditației. Or, intervenția telefonică instalează reacția imediată, intrarea „într-un regim de urgență, nespecific actului cultural”. Apoi, telefonul permite și intrarea într-un regim virtual fără restricții, oricine te poate aborda, nu există criterii de selecție a apelanților, intervențiile lor nu pot fi controlate. Telefonul gazdei devine obiect de uz comun, la care sunt căutați inclusiv membrii cenaclului. Exasperat de acest obiect, pe cât de necesar, pe atât de deranjant, Lovinescu mărturisește că suferă de „sindromul telefoniei acute” și preferă să delege pe cei prezenți să răspundă apelurilor. Alte obiecte fetiș sunt divanul scriitoarelor, statueta lui Buddha și cuțitașul galben de tăiat hârtia, aflate pe biroul lui Lovinescu. Acestea sunt ficționalizate de Anton Holban, Dan Patrașincu, Ioana Postelnicu, Cella Delavrancea etc. Sub semnul literaturii, și oamenii, și obiectele se încarcă de o tensiune magică. Din perspectiva zilei de azi, imobilul din str. Câmpeanu 40 devine spațiu de poveste. Ligia Tudurachi a dat viață și strălucire acestei povești.
_______
Ligia Tudurachi, Grup sburător. Trăitul și scrisul împreună în
cenaclul lui E. Lovinescu, Timișoara. Editura Universității de Vest, 2019