Categorii

Parteneri

Dialog cu Ludmila Ulițkaia la Paris

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Dialog cu Ludmila Ulițkaia la Paris

Prezentăm cititorilor revistei
Contrafort un fragment dintr-un dialog al scriitorului și traducătorului (din literatura rusă) francez Yves Gauthier cu prozatoarea Ludmila Ulițkaia. O întâlnire care a avut loc pe 9 februarie 2020, la Paris, în cadrul unui eveniment intitulat „Journées
Européennes du livre russe et des littérature russophones”, ediția a 11-a.
 
* * *
 
Yves Gauthier: Doamnă Ludmila Ulițkaia, pregătind această discuție publică, v-am trimis lista de întrebări pe care doream să vi le adresez, însă Dvs. mi-ați replicat că nu sunteți de acord ca discuția să aibă loc în baza unor întrebări prealabile. V-am spus că nu am talentul de a improviza al unui jazzman. Astfel că prima mea întrebare vine chiar de aici: atunci când vă așezați la masa de scris, vă situați în ipostaza de jazzwoman sau vă pregătiți minuțios de scris, de procesul creației literare?
Ludmila Ulițkaia: Trebuie să recunosc că mă simt, de cele mai multe ori, mai degrabă ca o cântăreață de jazz care stăpânește arta improvizației, decât ca o membră a unei orchestre de muzică clasică, obișnuită să repete aceeași partitură de sute de ori înainte de un concert.
 
Y. G.: Ați publicat recent o culegere de proză scurtă, cu un titlu surprinzător: „Despre corpul sufletului” (în rusă: О теле души). Apropo de această denumire a cărții: este vorba de o declarație într-un registru metafizic, de un mesaj pe care ați dorit să-l transmiteți în acest mod, cumva provocator, cititorilor?
L. U.: Putem vedea lucrurile și de o asemenea manieră, deși nu aceasta mi-a fost prima intenție. Pentru mine, titlul acestei culegeri de proză scurtă reprezintă felul meu de a aborda un subiect care mă preocupă de mult timp. E vorba de frontiera dintre viață și moarte – o limită de care ne apropiem cu toții din ce în ce mai mult, odată cu trecerea timpului. Când se nasc, oamenii sunt, în principiu, niște ființe nemuritoare: un copil mic nici nu este conștient de existența morții, cu trecerea timpului apare conștientizarea morții ca proces de transformare a unei ființe vii în una care nu mai există. Din acest moment, începem să înțelegem caracterul inevitabil al morții și începem să o acceptăm. Din această perspectivă, consider că am scris o carte mai degrabă optimistă despre moarte.
 
Y. G.: Ce este, totuși, mai important în opinia Dvs.: corpul sau sufletul omului?
L. U.: Nu mă interesează atât de mult fiecare dintre aceste două concepte, ci frontiera dintre ele. Frontiera dintre corp și suflet este foarte instabilă, foarte permeabilă, de aceea studierea ei și încercarea de a o înțelege este partea cea mai interesantă. [...]
 
Y. G.: În anul 2019, la Editura Gallimard (Paris), a fost publicată piesa Dvs. „Magiunul rusesc” (în rusă: Русское varenie). Este vorba de o replică la celebra „Livada de vișini”, de Cehov?
L. U.: „Magiunul rusesc” este pur și simplu extrasă din „Livada de vișini”. Este, de fapt, dialogul meu cu Cehov.
 
Y. G.: Nu voi povesti acum conținutul piesei, voi lăsa cititorilor plăcerea de a o descoperi, dar voi stărui totuși asupra unui aspect care mă interpelează în calitatea mea de traducător. Una dintre eroinele piesei este o traducătoare, pe nume Natalia. De ce ați ales ca personaj o traducătoare pentru a descrie o lume care intră în declin?
L. U.: Nu neapărat la o lume în declin mă gândeam, scriind piesa. Așa cum vă spuneam, „Magiunul rusesc” este, în primul rând, convorbirea mea imaginară cu Cehov. În al doilea rând – și asta nu este mai puțin important –, m-am condus de ideea că în Rusia totul e într-o perpetuă modificare și în același timp nimic nu se schimbă cu adevărat, niciodată. Vă amintiți, probabil, că în „Livada de vișini” ni se vorbește despre vânzarea unei livezi, pe locul căreia urmează a se construi mai multe datcha. În piesa mea, acțiunea se desfășoară cu un secol mai târziu: una dintre aceste datcha este iarăși scoasă la vânzare. Le întâlnim și pe cele trei surori care vor să vândă casa și terenul, doar că de această dată ele nu pleacă la Moscova, ci în India sau în Austria. În rest, nimic nu se schimbă, fiindcă societatea rusă pare a fi condamnată la o stare de imobilitate perpetuă, cum se și observă de-a lungul secolelor. [...]
 
Y. G.: În 2020 se împlinesc treizeci de ani de când a fost asasinat Aleksandr Men. Ne-ați putea spune ceva despre această personalitate?
L. U.: Viața culturală a Rusiei din ultimele decenii ale secolului trecut a fost puternic influențată de trei mari figuri: academicianul Andrei Saharov, scriitorul Aleksandr Soljenițîn și teologul Aleksandr Men. În Uniunea Sovietică, ideea însăși de moralitate a fost complet subminată, iar Aleksandr Men a fost unul dintre acei care a încercat să reabiliteze moralitatea, să stea la straja ei și să o apere de regimul totalitar. Cărțile sale continuă să fie publicate și astăzi și să exercite o influență considerabilă în Rusia. Cred că dacă există sfinți în această lume, cu siguranță Aleksandr Men este unul dintre aceștia.
 
Y. G.: Unul dintre subiectele preferate ale lui Men era ecumenismul. Deși au trecut aproape o mie de ani de la schisma bisericilor creștine, niciun Papă al Bisericii Catolice nu a vizitat vreodată Rusia. Cum credeți, de ce?
L. U.: Lui Aleksandr Men îi plăcea să spună că în prezent creștinismul se află la începuturile sale. La scara istoriei, două mii de ani este doar o „pauză de încălzire”, în sensul sportiv al cuvântului. Din păcate, nu pot fi de acord în această privință cu părintele Men, fiindcă creștinismul nu se poate dezvolta și extinde armonios într-o lume în care apar din ce în ce mai multe frontiere. Ridicarea zidurilor între oameni nu poate decât să conducă la repetarea schismelor și la aprofundarea conflictelor, ceea ce nu ne inspiră prea mult optimism.
 
Y. G.: În contextul discuției noastre despre religie și morală creștină, aș aminti că în romanul Dvs. „Scara lui Iacov” afirmați că prin decriptarea ADN-ului omul a devenit practic parte componentă a procesului de creație, un soi de „co-creator”, alături de Dumnezeu. În ce măsură considerați că progresul geneticii permite oamenilor să pătrundă și să se apropie de cunoașterea Sfintelor Taine?
L. U.: Într-adevăr, astăzi avem din ce în ce mai mult impresia că ne putem atribui rolul de „co-creator”, alături de Dumnezeu. Asta ne vine de la faptul că în prezent foarte multe lucruri legate de viața noastră pot fi studiate, măsurate într-un laborator, ceea ce era imposibil și chiar de neimaginat acum câteva decenii sau câteva secole. De aici și iluzia noastră de putere „infinită”.
 
Y. G.: Schimbând registrul, aș vrea să vă întreb despre legătura complexă dintre viața unui autor și opera sa. Este oare viața scriitorului neapărat parte integrantă a operei sale? Aș aduce aici exemplul lui Luis Ferdinand Céline, cel care a transformat dialectul parizian în limbaj literar și care a scris o carte extraordinară – un soi de manifest pacifist –, dar care în același timp era un personaj odios, cunoscut prin atitudinile sale antisemite și colaboraționismul cu regimul nazist. Atunci când apreciem valoarea unei opere literare, trebuie să ținem cont și de „luminile” și „umbrele” vieții scriitorului?
L. U.: Eu cred că pentru cititorul interesat de o anumită operă literară aspectele legate de biografia scriitorului nu sunt neapărat determinante. Asta se referă și la Céline, pe care l-ați menționat. Chiar înainte de a veni la acest eveniment, am citit scrisoarea unui om cu care corespondez de vreo cinci ani. Este vorba de un deținut dintr-o pușcărie din Estonia, condamnat la detenție pe viață pentru omor. Bărbatul este deja la al 23-lea an de încarcerare, el ajungând acolo la vârsta de 19 ani. Întâmplarea face că, în ultima scrisoare pe care mi-a adresat-o, el mi-a vorbit foarte mult despre Céline, despre cărțile acestuia. Chiar dacă interlocutorul meu nu cunoaște prea multe despre viața lui și despre atitudinile asumate de acesta în timpul vieții, scrierile lui Céline au devenit pentru el, deținutul din Estonia, un reper moral incontestabil. De aceea, răspunsul la întrebarea Dvs. nu poate fi unul tranșant. E de la caz la caz, de la situație la situație. Pentru mine, scrisoarea acestui deținut, marcat de cărțile unui scriitor, fie și controversat, își are importanța și relevanța sa în dezbaterea raportului dintre biografia autorului și valoarea operei literare.
 
Consemnare și traducere din franceză și rusă: Dorin Dușciac
 
Paris, Franța