- Cât de bine se cunosc culturile română şi basarabeană?
- Am să folosesc pluralul, aşa cum îmi sugeraţi, pentru a facilita distincţia între creatorii şi publicul din România şi Republica Moldova, fără a pune sub semnul îndoielii „unitatea culturii române”, întrucât, la Chişinău, terminologia pe care o folosim este un subiect foarte sensibil. Aşadar, cele „două” culturi se cunosc pe potriva curiozităţii românului/basarabeanului pentru celălalt, pentru „fratele de peste Prut”. E un indiciu de civilizaţie această capacitate de a te interesa de celălalt, şi cred că avem încă multe de recuperat în ce priveşte deschiderea faţă de lume, ca să nu mai spun de interesul faţă de proximitatea României.
După 1989 s-au pus bazele unor colaborări la nivel instituţional: s-au fondat filiale ale unor asociaţii de creaţie româneşti în Basarabia, cum sunt USR şi
UNITER. S-au deschis biblioteci patronate de importante centre culturale din oraşele României. În septembrie 2010 la Chişinău s-a deschis, în sfârşit, după o lungă perioadă de sabotaj din partea autorităţilor comuniste, un Institut Cultural Român, care a avut până acum mai multe iniţiative lăudabile, între care aducerea în Basarabia a unor valoroşi artişti – scriitori, pictori, cineaşti. Doar două exemple semnificative: Festivalul Zilele Literaturii Române la Chişinău, o idee a lui Vasile Ernu (invitaţii de până acum au fost Eugen Negrici, Varujan Vosganian, Ion Mureşan, Emil Brumaru, Radu Pavel Gheo, Cristian Teodorescu, Ion Vianu, Doina Ruşti, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu…), şi Festivalul Filmului Românesc Contemporan, care a prilejuit sosirea la Chişinău a celor mai titraţi regizori din „noul val” –  Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cornel Porumboiu, Radu Muntean ş. a. – şi difuzarea filmelor lor în cinematografele din Chişinău.
Dar mult mai temeinice au fost relaţiile care s-au închegat la nivel (inter)personal. Aşa am căpătat sentimentul că suntem o comunitate intelectuală, în pofida perioadelor de „îngheţ politic” generate de regimul neocomunist al lui Voronin.
În acelaşi timp, cred că există un dezechilibru al cunoaşterii între cele două părţi, în defavoarea basarabenilor. Majoritatea intelectualilor de la Chişinău sunt sincronizaţi cu „pulsul” culturii române de azi (găsindu-şi, fiecare, grupuri şi „platforme” corespondente în România), din păcate nu se poate spune acelaşi lucru despre confraţii lor români în raport cu climatul cultural basarabean.
Statul Român susţine cultura din Basarabia, însă a venit timpul ca şi statul moldovean să facă mai multe pentru creatorii săi şi pentru promovarea lor. Actuala guvernare de la Chişinău, deşi se declară pro-europeană şi recunoaşte comunitatea valorilor identitare şi culturale româneşti, este foarte inertă şi conservatoare în ce priveşte reforma în cultură (ca şi în celelalte domenii, de altfel). Sub pretextul că „regulamentele interne” nu permit subvenţionarea unor proiecte iniţiate de artişti independenţi, ci doar de structuri de stat (muzee, biblioteci, teatre…), Ministerul Culturii refuză să sprijine revistele de cultură din Moldova, respinge ideea finanţării măcar parţiale a unor abonamente în beneficiul bibliotecilor şi al liceelor de la ţară. Trăim într-o societate pluralistă, într-un timp al diversificării formelor de creativitate şi proprietate, dar „regulamentele interne” de la MC au rămas cele sovietice. Nimeni nu s-a gândit să le schimbe, să le adapteze la noile condiţii. În Basarabia stăm pe „nisipuri mişcătoare”. Nu poţi construi nimic durabil având o instabilitate politică pe cale să se cronicizeze (a se vedea istoria penibilă a nealegerii preşedintelui ţării). Instituţiile funcţionează de azi pe mâine, nimeni nu-şi asumă vreo iniţiativă majoră de reformă. Şi să nu uităm şi de puternica influenţă mediatică rusească – cea care subminează, consecvent, consolidarea unui public receptor de produse culturale româneşti în Republica Moldova.
 
- Care sunt prejudecăţile culturale ale basarabenilor faţă de România?
- Există o sumedenie de prejudecăţi benigne, inocente, care sunt fireşti până la un punct. De pildă, impresia că România s-a „scufundat” în manele, în „ţigănie”, că a sacrificat folclorul autentic. O seamă de intelectuali basarabeni „patrioţi/păşunişti” consideră că România, prin „centrele ei elitiste”, e bolnavă de cosmopolitism, e prea mimetică în raport cu Occidentul, că nu-şi respectă valorile tradiţionale şi „eroii naţionali”, de felul mareşalului Antonescu… Aceste percepţii se modifică prin cunoaştere, dacă este respectată premisa bunei-credinţe.
Însă prejudecata cea mai răspândită, aş zice chiar complexul cultural major care funcţionează în Basarabia în raport cu România, este cel al „fratelui mai mare de la Bucureşti”. Acest complex sună cam aşa: românul nu are o imagine strălucită în Europa, dar îşi oblojeşte orgoliul, manifestându-şi superioritatea faţă de „fraţii mai mici” şi necăjiţi din stânga Prutului. E un complex mai degrabă psihologic, care alimentează, cu sau fără voie, ideologia moldovenismului. O teorie fabricată în laboratoarele KGB-iste pentru a ţine despărţită Basarabia de România.
 
- Ce nu ştiu şi ar trebui să ştie românii despre cultura de dincolo de Prut?
- Mereu vor mai fi lucruri de aflat: nume interesante, opere competitive, mai ales dacă acestea sunt validate în prealabil în Occident (se mai întâmplă). În pofida contactelor şi a colaborărilor noastre de după 1990, handicapul de receptare a culturii basarabene în mijlocul publicului român este încă prea mare. Dar chiar şi în breasla literaţilor, poate cea mai activă şi mai „integrată” categorie profesională româno-română, lucrurile nu stau deloc pe roze. Felul mai mult decât expeditiv în care a prezentat Nicolae Manolescu literatura basarabeană în a sa „Istorie critică a literaturii române” demonstrează o atitudine superficială şi o nepăsare regretabilă (unii, la Chişinău, au spus că e vorba de „dispreţ”). Cred că domnul Manolescu, pentru care am un respect deosebit, şi-a făcut un mare deserviciu. Un minim interes pentru literatura scrisă în Basarabia l-ar fi determinat să se documenteze mai bine, sau cel puţin să fi redactat câteva fraze în care să promită că va adăuga un „capitol basarabean” într-o viitoare ediţie a opului său, mai ales că sunt, aşa cum au remarcat numeroşi comentatori, şi alte lucruri de corectat în „Istoria critică…”. Dar Manolescu nu e singurul hermeneut care a „survolat” la mare înălţime teritoriile necunoscute ale literaturii române din Basarabia. Alex Ştefănescu ne recomanda să scriem ca Grigore Vieru, pentru că poezia sa emoţionează şi este emblematică pentru ceea ce a înţeles el din sufletul basarabean… De ce nu ar adresa acelaşi îndemn şi scriitorilor din România, veniţi în literatură după idolul său Nichita Stănescu? Ion Simuţ a inventat formula „a cincea roată la căruţă” pentru literatura din Basarabia, dar, după ce s-a informat mai bine, şi-a schimbat optica şi a publicat o serie de eseuri consistente despre câţiva autori importanţi de la Chişinău…
Acum, în alt registru, mă întreb cum ne-am putea declara mulţumiţi de calitatea receptării, dacă lumea literară de la Bucureşti nu a auzit de romanul Temă pentru acasă de Nicolae Dabija, „o capodoperă” cu care, în sfârşit, literatura română va lua mult-visatul Premiu Nobel? Cartea lui Dabija este citită cu religiozitate în şcolile din Basarabia. În „Literatura şi Arta” – ziar condus chiar de autorul romanului –, au apărut săptămâni la rând grupaje de elogii sub genericul „Republica citeşte o carte”...
Dincolo de aceste secvenţe de „folclor local”, tre­buie să spun că puţine titluri de autori basarabeni sunt prezente pe rafturile librăriilor româneşti, iar editurile importante din Ţară au devenit mult mai parcimonioase, mai rezervate cu aceştia. E un cerc vicios: literatura din Basarabia e puţin cunoscută, pentru că editorii români nu se dau în vânt după ea pe motiv de… lipsă de notorietate a autorilor! Până nu vom construi un sistem de „vase comunicante”, România/Basarabia, cultura din Moldova de Est va rămâne, în ochii consumatorilor de literatură români, o entitate „impură”, excentrică, marcată exclusiv de influenţe ruseşti. Mie personal îmi repugnă diferenţa căutată cu orice preţ, la care recurg unii scriitori mai tineri dintre Prut şi Nistru. Aceştia îşi cultivă „basarabenitatea”, apelând adesea la un limbaj rebarbativ, la un argou împănat cu rusisme, doar pentru a şoca, a ieşi în evidenţă. Mi se pare un drum înfundat, care şi-a epuizat deja potenţialul de noutate. Din punct de vedere estetic, e o „marfă” îndoielnică. Pe de altă parte, o literatură mare, viguroasă, aşa cum se vrea literatura română, ar trebui să asimileze, să „topească” şi asemenea „aluviuni”. Îşi au şi ele locul într-un metabolism estetic din care aşteptăm să iasă nişte opere de rezistenţă.
Cred că ar trebui căutate căi pentru a spori prezenţa creatorilor basarabeni pe piaţa românească şi pentru atragerea lor în strategii de promovare a culturii române în lume. Doar aşa putem spera să lichidăm decalajele de cunoaştere care persistă.
O variantă prescurtată a acestui interviu, acordat criticului literar Marius Chivu, a apărut în revista „Dilema veche” nr. 421 (7 - 14 martie 2012), Bucureşti.