Dorin Dușciac: Stimate domnule Alexandru Herlea, sunteți un proeminent membru al exilului românesc de dinainte de 1989 și ați avut o implicare importantă în refacerea cadrului democratic, în reconstituirea unor partide istorice în România postdecembristă, atunci când ați fost o vreme, în mandatul președintelui Emil Constantinescu, și ministru al Integrării Europene. Anul acesta se împlinesc trei decenii de la căderea Zidului Berlinului, a dictaturilor comuniste în Europa de Est. Unde v-a prins acest șir de evenimente, cum le-ați perceput?
Alexandru Herlea: Eram la Paris, angajat în multiple acțiuni de denunțare a marxismului și comunismului. Revoluțiile din toamna anului 1989 au fost un moment de o mare intensitate emoțională pentru noi, românii din exil. Am înțeles atunci că se apropie sfârșitul regimurilor comuniste cam peste tot în lume, inclusiv în România.
 
În vâltoarea evenimentelor postrevoluționare
 
D. D.: A urmat Revoluția din decembrie 1989. Ați decis atunci să reveniți în Țară?
A. H.: Nu, am rămas la Paris, de unde m-am deplasat des în România. Am fost de mai multe ori invitat la postul francez de televiziune Antenne 5, intervievat adesea de jurnalistul Jean-Claude Bourret, unde am explicat că Iliescu și Roman nu sunt decât exponenții eșalonului doi al partidului comunist. Reprezintă continuitatea, nu schimbarea. Țin minte că pe data de 15 ianuarie 1990 a apărut în Quotidien de Paris, care era principalul ziar al capitalei franceze, un interviu intitulat Alexandre Herlea: La France privilégie le clan communiste. Interviul a fost dat ca urmare a vizitei pe care a întreprins-o ministrul de Externe francez de atunci, Roland Dumas, la București, unde s-a întâlnit cu Iliescu și Roman, și a refuzat să-l vadă pe președintele PNȚCD, Corneliu Coposu, cea mai reprezentativă personalitate a opoziției anticomuniste, și pe alți lideri ai partidelor istorice. Acest articol a fost utilizat ulterior pentru interpelarea lui Roland Dumas în Parlamentul Francez.
Tot pe 15 ianuarie am plecat la București. Când am ajuns, Corneliu Coposu m-a rugat să merg la Brașov, să mă ocup de organizarea filialei județene a PNȚCD. Ceea ce am și făcut; și am organizat, împreună cu câțiva vechi național-țărăniști din oraș, precum Adrian Nicoară, fost deținut politic, care va deveni președintele filialei din Brașov, o serie de reuniuni. La una din ele, desfășurată la Teatrul de Operetă din oraș, la care au participat numeroși foști colegi și profesori ai mei de la universitate, alături de alți brașoveni (sala a fost plină), țin minte că am fost întrebat: ce faceți cu foștii membri ai PCR? Am răspuns că foștii membri de partid, ca și toți românii, au fost victimele unui sistem și că Țara se va reconstrui cu ei. Există, desigur, și excepții, am spus: cei care au sânge pe mâini. Au fost și alte discuții, dar cea privitoare la foștii membri PCR mi-a rămas în minte ca fiind cea mai importantă. La reuniune participa și un grup de pretinși vajnici țărăniști care nu erau de aceeași părere cu mine și care preconizau acțiuni de pedepsire a tuturor comuniștilor. La plecare am fost înconjurat de membrii acestui grup, care au sărit la mine cu acuzații: „Vândutule! Crezi că așa va merge mai departe?! Noi vom tăia capul la toți comuniștii!” etc. Ei bine, cine era șeful acestui grup de răzbunători ireductibili? După câte mi s-a spus, un securist! Primise misiunea să dea imaginea unui PNȚCD cu cuțitul în dinți, care să sperie lumea; evident, tehnici de manipulare.
După vreo trei zile m-am întors în București, unde am participat la diferite acțiuni cu caracter organizatoric în cadrul PNȚCD, făceam parte din conducerea partidului. Am fost la aeroport la sosirea în Țară a lui Ion Rațiu, care se întorcea după o absență de peste 50 de ani… Atmosfera în Țară era foarte tensionată, FSN-ul se pregătea să devină partid și nu respecta astfel angajamentul luat. Ca răspuns, studenții au anunțat organizarea, pe data de 28 ianuarie, a unei mari manifestații de protest. Aceasta nu fusese autorizată și trebuia să se desfășoare pe un traseu care ajungea în fața Guvernului. În după-masa zilei de 27 ianuarie, la inițiativa lui C. Coposu, a avut loc la sediul PNȚCD din Piața Rosetti o reuniune a conducerilor partidelor politice istorice: PNȚCD (Corneliu Coposu, Ioan Rațiu, Ion Diaconescu, Ion Bărbuș, Ion Lup, Radu Niculescu-Buzești, Liviu Petrina, Iftene Pop etc.), PNL (Ioana Brătianu, Radu Câmpeanu) și PSD (Sergiu Cunescu), pentru a hotărî dacă susțin manifestația din 28 ianuarie pe care o pregăteau studenții. Ei intraseră în grevă. Coposu a prezidat această reuniune, iar la un moment dat, chemat la telefon de Ion Iliescu, m-a lăsat să-i țin locul; eu am pledat cu fermitate în favoarea susținerii studenților, afirmând că nu putem să-i lăsăm singuri, că este absolut exclus să nu participăm la manifestație și miting. Țin minte că Radu Câmpeanu a sărit la mine, spunându-mi pe un ton iritat: „Mai termină odată, tu crezi că aici suntem la Paris, să facem politică de operetă? Aici ne găsim în fața unor decizii serioase!”. El susținea că nu trebuie să-i sprijinim pe studenți și să-l provocăm în felul acesta pe Iliescu. Ioana Brătianu, care era și ea prezentă, nu era de acord cu Câmpeanu. Liberalii se vor retrage din manifestația care a avut loc în 28 ianuarie și nu vor fi prezenți la mitingul din Piața Victoriei.
PNȚCD și PSD au hotărât să participe atât la manifestația și la mitingul din fața guvernului, cât și la discuțiile cu FSN. După terminarea reuniunii și plecarea liberalilor și social-democraților, la cererea lui Coposu s-a constituit grupul PNȚCD care să participe la discuțiile cu FSN la Palatul Victoria și în care Corneliu Coposu m-a inclus și pe mine. I-am spus că nu cred că este bine, întrucât nu mai am cetățenia română; el a fost de acord și mi-a mulțumit pentru precizare. Duminică, 28 ianuarie, s-au desfășurat manifestația și mitingul – fără incidente majore –, precum și discuțiile cu FSN. A doua zi, pe 29 ianuarie, aveam biletul de avion de întoarcere la Paris. La 8 dimineața mă sună, acasă la locuința mamei mele unde stăteam, C. Coposu și îmi cere să vin imediat la sediul PNȚCD din Piața Rosetti. Mi-a spus că este foarte grav. Când am ajuns, totul era blocat: era o mare de oameni acolo, și am putut pătrunde în clădire numai de pe o stradă lăturalnică, escaladând un geam. Am avut o lungă convorbire cu C. Coposu, care mi-a cerut, știind că plec la Paris, să informez partidele politice prietene și să alertez mass-media din străinătate față de cele petrecute în România. Am părăsit sediul PNȚCD pe la ora 10:30, ajutat de jurnaliști francezi care erau în sediu și fuseseră autorizați să plece; mi-au dat o cameră de luat vederi pe care am pus-o pe umăr și, vorbind franțuzește cu ei, am reușit să ies din sediu, să-mi iau bagajele de acasă și să ajung la aeroport. Când am ajuns la Paris, am fost foarte surprins: mă aștepta la aeroport secretarul general al filialei UMRL din Franța (Ion Popovici), care dorea să mă convingă să nu vorbesc despre cele petrecute în România, în special să nu vorbesc la Europa Liberă. Bineînțeles, eu nu l-am ascultat, ci m-am dus la sediul Europei Libere din Paris și am înregistrat o relatare, ca martor ocular, despre cele petrecute în România după ce FSN s-a transformat în partid politic, denunțând tot ce s-a întâmplat. Am fost convins că emisiunea a fost difuzată, însă în urmă cu câțiva ani, când am căutat-o, n-am găsit-o; se pare că postul de radio Europa Liberă de la München nu a difuzat-o sau nu a ajuns la München.
Am continuat toată primăvara lui 1990 să mă deplasez în România, unde veneam de 2-3 ori pe lună, însoțind adesea delegații oficiale franceze, de la Parlament, de la Senat sau lideri politici francezi. Am adus în Țară o serie de ajutoare pentru PNȚCD. Ne-a sprijinit foarte mult François Baroin, care la nici 30 de ani era deja primar al orașului Troyes. Ioana Brătianu, Ion Varlam și cu mine am fost în câteva rânduri la Troyes, oraș care luase inițiativa strângerii de ajutoare pentru România. Am primit mai multe camionete cu materiale și echipamente pentru partidele de opoziție. La București am adus în martie o stație de radioemisie, care a fost făcută cadou de RPR1 PNȚCD-ului, datorită sprijinului prof. Bernard Debré. Stația de radio a fost furată și în parte distrusă de mineri în iunie ‘90. Am multe de povestit, mai cu seamă despre felul în care puterea de la București încerca să controleze și să manipuleze diferitele delegații franceze pe care le-am însoțit...
La sfârșitul lui februarie 1990, asociația ADER – Action pour la Démocratie en Roumanie –, pe care o creasem cu puțin timp înainte și al cărei președinte eram (Nicolae Balotă, Constantin Ghica și Ion Varlam, vicepreședinți; Nicolae Evolceanu, secretar general; Dan Aftalion, trezorier), care de facto era filiala din Franța a PNȚCD, a organizat prima vizită în străinătate, după 17 ani de pușcărie, a lui Corneliu Coposu, însoțit de Iftene Pop și Marius Lupuțiu. A fost primit cu mult interes și deosebită considerație de către lumea politică franceză. L-a primit Jacques Chirac, președintele RPR și primar al Parisului, l-au primit președinții principalelor partide de centru și de centru-dreapta, președinții de grupuri parlamentare din Senat și Cameră, precum și alte personalități importante. Această vizită a avut multe rezultate pozitive; printre altele, din martie 1990 și până la alegerile din mai, la sediul PNȚCD s-a aflat în permanență un deputat RPR, ei se roteau în ritm de doi pe săptămână. Imediat după mine­riada din iunie 1990, s-a creat Comitetul Marian Munteanu (membri: Marie-France Ionesco, Florin Aftalion, Mihai Brâncovan, Dinu Zamfirescu și cu mine), ca să-i apărăm pe cei maltratați de minerii conduși de securiști.
D. D.: Însă, odată cu venirea lui Ion Iliescu la putere, ați amânat întoarcerea Dvs. în România cu câțiva ani.
A. H.: Nu m-am întors în România decât în momentul în care am fost solicitat de PNȚCD, de către Ion Diaconescu, președintele partidului, și de către Emil Constantinescu, care a fost ales Președinte al României, ca să preiau portofoliul de ministru al Integrării Europene. Inițial, înainte de formarea guvernului Ciorbea, mi s-a vorbit și de Ministerul de Externe. A trebuit însă menajat Adrian Severin și PD-ul din care făcea parte, cu care CDR-ul s-a aliat pentru a forma o majoritate parlamentară. Noi în PNȚCD am fost prinși în clește, o dată în interiorul partidului de cei infiltrați, și ei erau mulți și bine plasați (de exemplu, Radu Vasile, secretar general al partidului și ulterior prim-ministru), pe urmă PNȚ-ul era prins în clește în CDR, unde liberalii n-au fost aliați corecți, iar Convenția a trebuit, la rândul ei, să se alieze cu PD-ul lui Petre Roman. Acest grup heteroclit avea ca adversar partidul lui Ion Iliescu, omul Moscovei.
D. D.: Când l-ați cunoscut pe Emil Constantinescu?
A. H.: Prima dată l-am întâlnit la sfârșitul anului 1990, atunci când revenisem în România în vacanța de Crăciun, după ce fusesem în semestrul din toamna acelui an visiting professor la Michigan Technological University, în SUA. Am organizat la Paris, la cererea lui Emil Constantinescu, în primăvara lui 1991, asociația Solidarité Universitaire France-Roumanie, corespondenta în Franța a Solidarității Universitare din România. Prof. Bernard Debré a acceptat să fie președinte și eu am ocupat postul de secretar general. Eu l-am susținut și ajutat pe Emil Constantinescu, atât în campania de la prima sa candidatură, cea de la alegerile prezidențiale din 1992, organizându-i vizitele pe care le-a avut în Franța, cât și în campania de la cea de a doua candidatură, din 1996. În aceasta din urmă, l-a avut pe Jacques Séguéla2 consilier. (…)
 
România și Republica Moldova, speranțe și dezamăgiri în anul Centenarului
 
D. D.: Cum ați ajutat Republica Moldova, aflându-vă în funcția de ministru al Integrării Europene?
A. H.: Pentru Exilul românesc, revenirea în interiorul granițelor Țării a teritoriilor care au fost luate în mod abuziv în urma pactului Hitler-Stalin a fost un obiectiv de importanță majoră. PNȚCD, la rândul lui, a considerat că recuperarea de către România a teritoriilor ocupate de URSS este o mare prioritate națională și o obligație morală a tuturor românilor. Am continuat să sprijin această abordare și în calitatea de ministru al Integrării Europene. La aproximativ un an de la numirea mea în această funcție, m-am deplasat la Chișinău, unde am oferit autorităților din Republica Moldova tot ajutorul ministerului pe care îl conduceam. Ministerul Integrării Europene era implicat în traducerea în română a acquis-ului comunitar, traducere terminată în bună parte, pe care am pus-o la dispoziția autorităților moldovene. Pe atunci adjunct al ministrului de Externe, cel care se ocupa de relațiile cu UE, era Iurie Leancă; el mi-a făcut o impresie bună. O impresie catastrofală mi-a făcut-o Președintele Moldovei de atunci, Lucinschi. Am rămas stupefiat... o caricatură de comunist... Țin minte că atunci m-am deplasat și la Cernăuți și am fost profund impresionat de felul sinistru în care erau tratați etnicii români din nordul Bucovinei.
D. D: Dacă e să facem un salt în timp, de aproape douăzeci de ani, din acele vremuri până astăzi, cum vedeți România și Republica Moldova?
A. H.: Sunt profund întristat de felul în care au evoluat lucrurile. Nu am bănuit, la epoca în care eram ministru, că după treizeci de ani de la căderea Zidului Berlinului situația în România, în Republica Moldova și în celelalte teritorii în care se vorbește limba română, aflate în jurul granițelor țării, să fie cea de azi. Speram că lucrurile vor evolua în bine și că în Anul Centenar 2018 vom putea sărbători o adevărată Românie europeană; speram ca acest an să fie un an de afirmare a atașamentului românilor – atât al celor din interiorul Țării, cât și al celor din afara granițelor ei actuale, în primul rând al celor din Republica Moldova – față de valorile europene. Anul Centenar a fost de o cumplită tristețe; a dezamăgit profund. S-a făcut parcă intenționat totul ca speranțele să se năruiască, ca nimic să nu reușească. Una din principalele cauze, care explică această situație, se află în eficacitatea foștilor securiști și nomenclaturiști și a urmașilor lor – maeștri ai manipulării. Au reușit să împiedice formarea unei adevărate alternative politice, aceasta este adevărata lor victorie. Din nefericire, succesul lor se datorează și la ceea ce se poate numi „starea nației”. În perioada terorii comuniste au fost eliminate fizic elitele politice, intelectuale, țărănești, muncitorești; trebuiau să dispară, pentru ca poporul să nu mai aibă repere. Un exemplu care sare în ochi este tratamentul la care au fost supuse, de către comuniști, personalitățile care au creat România Mare. Toți marii luptători pentru Unire, începând cu Iuliu Maniu, au intrat în pușcăriile comuniste, în care foarte mulți au murit. În Basarabia s-a suferit încă și mai crunt și mai oribil decât în restul României: deportările pe criterii etnice în Siberia stau mărturie. Teroarea la care au fost supuse România și românii, eliminarea elitelor și spălarea pe creier au lăsat urme adânci. Au lăsat grave urme însă nu numai perioada terorii comuniste, ci și secolele de ocupație otomană și cele de ocupație și amenințare rusească.
 
Exilul românesc de dinainte de 1989 versus diaspora românească de azi
 
D. D.: De-a lungul ultimelor decenii s-a mai constituit o Românie, în afară, în diaspora. Prin ce se deosebește și prin ce se aseamănă emigrația mai recentă – diaspora economică de astăzi – de exilul românesc, așa cum l-ați cunoscut Dumneavoastră înainte de 1989? Cele două lumi discută între ele, au vreo legătură una cu alta, sau apele s-au despărțit complet și practic avem și în afară două Românii?
A. H.: Întrebarea este importantă și justificată. Din nefericire, nu cunosc suficient subiectul, nu am informații fiabile și riguroase, ca să pot răspunde cu precizie și claritate, mă voi rezuma la câteva aprecieri cu caracter general. Între exilul anticomunist de după cel de al Doilea Război Mondial și diaspora română de astăzi există diferențe, există însă și asemănări. Printre diferențe: relațiile cu autoritățile de la București ale exilului românesc de până în 1989 și cele ale diasporei românești de după această dată. O altă diferență de substanță rezidă în faptul că exilul cuprindea o importantă elită politică și intelectuală, care considera că are obligația morală să apere România ajunsă sub cizma sovietică și pe românii împiedicați să se exprime. Participarea exilaților la Conferința de Pace de la Paris din 1946 - 1947 este un bun exemplu. Grigore Gafencu a format la Geneva, în iulie 1946, un grup de rezistență anticomunistă, al cărui obiectiv principal era apărarea intereselor României la Conferința de Pace de la Paris, din care au făcut parte Alexandru Cretzianu, Viorel Tilea, Nicolae Petrescu-Comnen și George Răuț. La realizarea documentelor pentru conferință vor contribui substanțial și Leontin Constantinesco, Brutus Coste, Mircea Eliade, Nicolae Herescu și alți exilați. S-a strâns o documentație și s-a elaborat un document pentru această Conferință. Făceau exilații ce ar fi trebuit să facă Guvernul României.
Tot Gafencu a condus Gruparea Românească pentru Europa Unită la Congresul Europei de la Haga, din 1948, unde a fost ales membru al Comitetului Executiv al Mișcării Europene. Crearea în mai 1949 a Comitetului Național de Coordonare Românească (CNCR), prezidat de Generalul Nicolae Rădescu, care în noiembrie 1950 devine Comitetul Național Român sub președinția lui Constantin Vișoianu, este un alt exemplu. Trebuie amintit și angajamentul mai multor personalități, cum au fost Ion Rațiu sau Petre Sergescu (președintele Fundației Regale Universitare Carol I, înființată la Paris, în 1949, la inițiativa Regelui Mihai, după ce fusese suprimată în România în 1948 de către comuniști), care nu au acceptat să ia altă cetățenie. Ei au rămas refugiați și nu au renunțat la cetățenia română. E vorba de atitudini simbolice. Sergescu spunea: „ce-ar spune tineretul, dacă și eu renunț, înseamnă că nu mai am nicio speranță ca în România lucrurile să revină la o oarecare normalitate, și ar fi un semnal de defetism pe care nu pot să-l dau”. Au fost românii care au ținut sus drapelul apărării unor valori, al unei anumite identități românești, a existat o elită intelectuală și politică care a știut să nu cedeze și s-a afirmat în Occident. După ocuparea de către sovietici a Țării, o bună parte a culturii române s-a creat în exil. Exilul Românesc s-a confruntat cu mari dificultăți, atât de ordin geopolitic, cât și de ordin material. El era, în același timp, subminat de infiltrările și sabotajul practicat de autoritățile comuniste de la București. În ciuda dificultăților, exilul a rămas activ.
După 1989 situația s-a schimbat foarte mult, se poate pleca liber din Țară și te poți întoarce fără probleme. Diaspora de astăzi însă nu mai are o elită politică cum a fost cea a exilului. Marea majoritate a emigranților de astăzi căutau în primul rând soluții de îmbunătățire a vieții lor materiale, după vechiul dicton: ubi bene ibi patria. Același lucru îl căutau, desigur, și cei care au fugit înainte de 1989; contextul era însă foarte diferit. Sunt, din fericire, și membri ai diasporei de astăzi preocupați de problemele politico-sociale ale României, care sunt deosebit de grave, precum și de conservarea și promovarea identității românești. Am constatat că pentru românii basarabeni aspectul identitar are o mai mare importanță decât pentru românii din celelalte ținuturi românești. Din nefericire, în multe privințe, comportamentul autorităților de la București și de la Chișinău a rămas identic cu cel de dinaintea anului 1989. Aceleași preocupări și metode de a controla și înregimenta diaspora ca în anii comunismului. Mentalitățile evoluează greu și metodele bine rodate nu sunt abandonate, ci, dimpotrivă, perfecționate și utilizate și astăzi, manipulările sunt în floare. Asociația La Maison Roumaine din Paris, creată în 1982, pe care am onoarea s-o prezidez din 2011, face tot ce poate ca să rămână fidelă idealurilor și atitudinii elitei exilului românesc.
 
Occidentul – între nevoia de unitate și protejarea identităților naționale
 
D. D.: Ce mai înseamnă astăzi identitatea națională a României sau a românilor în lumea în care trăim, în Europa, așa cum este ea astăzi?
A. H.: Este o discuție foarte largă... Cred că marea valoare a proiectului european rezidă tocmai în acceptarea și promovarea diferențelor culturale, considerate o reală bogăție. Uniunea Europeană nu încearcă să uniformizeze, cum a fost cazul Statelor Unite și al URSS.
D. D.: Dar în această renunțare la ideea uniformizării nu se ascunde oare o capcană pentru viitor? Vedem că Marea Britanie este deja pe cale de a părăsi Uniunea Europeană.
A. H.: Eu încă mai sper că Marea Britanie va reveni, într-un fel sau altul, asupra Brexitului. Mă uit la atitudinea Scoției: scoțienii se consideră europeni și vor să rămână în UE. Eu sunt convins că, dacă s-ar reface referendumul în Marea Britanie, englezii ar vota pentru rămânerea în Uniunea Europeană.
D. D.: Și atunci? Ce s-a întâmplat în 2016 de au votat britanicii așa cum au votat? Era vorba de un fenomen pur britanic, sau credeți că era parte dintr-o poveste mai mare, dintr-un scenariu mai complex?
A. H.: Sunt multe ipoteze, dar să rămânem la ceea ce s-a întâmplat. Cred că a fost o neîndemânare, ca să n-o numesc altfel, propunerea lansată de premierul britanic de atunci, de a organiza un referendum. Nu era momentul potrivit. Bănuiesc că el era convins că se va vota în favoarea rămânerii Marii Britanii în UE și a organizat referendumul ca să câștige capital electoral.
D. D.: Dar credeți că a fost manipulat, într-un mod foarte subtil?
A. H.: Tot ce se poate. Există interese multe și cred că slăbirea UE nu poate decât să-l bucure pe tovarășul Putin. El este un redutabil manipulator. Interesul pe care Moscova îl poartă Uniunii Europene și țărilor membre este evident. Interes în sensul de a controla și a face jocuri...
D. D.: ...și în sensul de a dezbina...
A. H.: Divide et impera. Dominația, impera, se face prin dezbinare.
D. D.: Considerați că tulburările din Franța, manifestările „vestelor galbene”, pot fi și ele privite ca o parte a aceluiași scenariu mai vast?
A. H.: Nu știu, aici cred că lucrurile sunt foarte complexe. Cred că dificultățile pe care le-a întâmpinat Uniunea Europeană au fost și rezultatul faptului că nu s-a acordat suficientă importanță valorilor pe care UE afirmă că le-a așezat la baza construcției sale. Accentul a fost pus mai mult pe aspectele materiale decât pe cele etice – este una din cauzele dificultăților pe care le traversează astăzi blocul comunitar. Sigur, dimensiunea materială are importanța ei, dar trebuie să nu aducă prejudicii valorilor: libertății, democrației, drepturilor omului, solidarității...
D. D.: ... și păcii.
A. H.: Evident, pentru pace s-a construit CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului), care a lansat procesul construcției Uniunii Europene după cel de al Doilea Război.
D. D.: Totuși, derapajele la care am fost martori în ultimele câteva luni – mă refer la episoadele groaznice de violență, de răscoală, pe străzile Parisului și în alte orașe mari din Franța – credeți că ele au fost cumva provocate de factori externi?
A. H.: Cauzele interne sunt reale, și de aceea am făcut introducerea de mai sus. Cred că francezii sunt profund îngrijorați, însă hotărâți să-și apere valorile. Îmi aduc aminte, la căderea Zidului Berlinului, eram aici, la Paris. Printre noi, cei din țările comuniste, exista așteptarea ca toată suferința provocată în aceste țări de sistemul comunist să fie o briză de aer proaspăt, să acționeze ca o presiune sau un ajutor care să contribuie la o reașezare a valorilor nu numai în lumea ieșită din comunism, dar și în lumea occidentală, unde banul domină. Speram ca suferința Europei de Est să aducă Vestului o mai bună înțelegere de sine și că, prin urmare, Occidentul va pune accentul pe valorile de ordin etic și moral, care vor reuși să se impună în fața aspectelor materiale. Occidentul avea mare nevoie și el de această schimbare. Or, din nefericire, după căderea Zidului, toate relele din Occident – această axare pe aspectul material – au fost absorbite în Est. În spațiul românesc fenomenul este mai accentuat în comparație cu alte zone ale Europei Centrale și de Est; aici el a fost dezvoltat în mod canceros. Puterea a rămas în aceleași mâini: ale tovarășilor și ale urmașilor lor. Ei au utilizat dogma liberală ca argument și în numele liberalismului au jefuit și și-au umplut buzunarele.
La începutul anilor 1990, modelul occidental apărea ca o soluție pentru cei ieșiți din comunism. Însă după zece ani bulele financiare, specula, alte aspecte legate de un liberalism primar prost înțeles și deformat, unde eficacitatea a marginalizat și eliminat etica și morala, au început să ridice semne de întrebare și modelul occidental să fie mai puțin atractiv. Occidentul începe să privească cu îngrijorare la ce se petrece și să sperăm că se va trezi. Trebuie subliniat însă că nu poate fi comparat sistemul democratic al economiei de piață cu totalitarismul comunist. Sunt și în Occident multe de criticat, nu e nimic perfect, dar o comparație este inadmisibilă. Cei care o fac sunt de rea-credință.
D. D.: O ultimă întrebare, care ar veni ca o concluzie a discuției noastre de astăzi: există oare o speranță pentru România și pentru Estul Europei de a integra acest spațiu valoric într-un mod organic?
A. H.: Eu cred că da, și pentru asta ar trebui să se respecte cât se poate de ad litteram valorile pe care Uniunea Europeană afirmă că se bazează. O țară care a suferit cum a suferit România (includ și partea ei de dincolo de Prut, care a fost și mai crunt lovită) ar fi trebuit să propună ca proiect denunțarea cu aceeași vigoare și cu aceeași hotărâre a comunismului și a nazismului. Această abordare nu este încă pe deplin acceptată și importanța ei înțeleasă. Probabil că Occidentul a considerat că trecerea la democrație și economie de piață se poate face mai ușor având ca interlocutori pe cei care dețin puterea efectivă și care au tot interesul să devină capitaliști; să-și umple buzunarele și să nu mai fie la mâna vreunui dictator. Dar această viziune este nu numai moralmente inacceptabilă, ci și greșită sub aspect pragmatic. Fără cunoașterea și afirmarea adevărului nu există lume civilizată; succesul construcției UE este condiționat de înțelegerea și transpunerea în viață a acestei afirmații. Cum este condiționat și de eșalonarea corectă a valorilor care stau la baza acestei construcții. Respectarea adevărului și denunțarea încercărilor de ocultare a acestuia sunt imperative inconturnabile.
 
Paris, martie 2019
 
1 RPR – Rassemblement pour la République, partid politic francez de dreapta, creat de Jacques Chirac în 1976. A fost principala forță de opoziție pe durata celor două mandate ale preşedintelui François Mitterand (1981 – 1995).
2 Jacques Séguéla (n. 1934) – jurnalist francez, specialist în comunicare politică, a fost consilier de imagine al mai multor personalități din mediul politic francez.
 
 
Alexandru HERLEA
Inginer, profesor universitar emerit al Université de Technologie de Belfort-Montbéliard (Franța), profesor honoris causa al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, președinte al societății academice La Maison Roumaine (Franța).
Este născut în 1942 la Brașov într-o veche familie din Transilvania prezentă în viața politică și culturală a Țării; tatăl său, profesorul de drept civil Alexandru Herlea, a fost condamnat de comuniști în 1949 și 1960 la un total de 25 de ani de muncă silnică. După absolvirea Institutului Politehnic din Brașov, în 1965, lucrează în București până în 1972, când se refugiază în Franța, unde este inginer cercetător și conferențiar universitar la prestigioasa instituție de învățământ superior din Paris, Conservatoire National des Arts et Métiers – CNAM. Aici își susține doctoratul în istoria tehnicii în 1977 și rămâne până în 1995 când devine profesor universitar titular la Université de Technologie de Belfort-Montbéliard, unde este astăzi profesor emerit. Este membru al Academiei Internaționale de Istoria Științei – AIHS (din 1999) și a fost președinte al societății internaționale de istoria tehnicii – ICOHTEC (2001 – 2005). Membru PNȚCD, a fost ministru al Integrării Europene în Guvernul României (1996-1999) și Ambasador al României pe lângă Uniunea Europeană (2000-2001), a jucat un rol important în deschiderea negocierilor de aderare ale României cu UE. A fost vicepreședinte al Internaționalei Democrat-Creștine – CDI (1998-2002).
Din 2011 este președinte al societății academice franceze La Maison Roumaine. Este comandor al Legiunii de Onoare (Franța) și Mare Ofițer al ordinului Serviciu Credincios (România).