În volumul Essayism (Eseismul), publicat în 2017 la Fitzcarraldo Editions, eseistul de origine irlandeză Brian Dillon – coordonator al programului de scriere de la prestigiosul Royal College of Art – combină, într-o culegere de piese de lungimi diferite, dar toate exemple perfecte ale „formelor scurte”, câteva registre.
Primul ar fi unul al „reflecției teoretice” – Essayism este, în parte, genul de „meta-eseu” sau eseu despre eseu, pe care ajunge să-l scrie, la un moment dat, orice eseist reflexiv. Ceea ce surprinde aici este evitarea clișeelor tipice: în loc să repete, cum se face în atâtea texte, că etimologia cuvântului „eseu” este franțuzescul essayer, a încerca, ceea ce face ca eseul să poată fi caracterizat el însuși, în mod vag, ca o încercare conștientă de propriile limite de a trata o anumită temă, Dillon preferă să meargă pe mâna lui Jean Starobinski și să-l derive dintr-o formă mai veche: latinescul exagiare, a cântări. Mișcarea pe care o sugerează acest exagiare este, respectiv, una diferită de cea pe care o aduce în minte verbul a încerca. Încercarea, desigur, poate eșua; a-ți califica propria acțiune drept „o încercare” implică o distanțare nesigură de eventualele ei rezultate; însă cântărirea a ceva e o mișcare mult mai certă în însăși incertitudinea ei, orientată în mod clar spre un „obiect” ce urmează a fi cântărit – o temă sau un fenomen. Termenul de „eseism”, pe care Dillon îl preia din titlul unui capitol din Omul fără însușiri al lui Robert Musil, ar însemna, afirmă autorul, „nu pur și simplu practica formei, ci și o atitudine față de formă – față de spiritul ei de aventură și natura ei neterminată – și față de multe altele”. O atitudine de chestionare și atenție, pe care eseistul o cultivă în viața cotidiană – și anume datorită acestui fapt ea transpare și în scrisul său. Câteva dintre momentele punctate în acest registru sunt scepticismul eseului față de rigoarea unei metode, relația sa cu forme precum aforismul sau fragmentul, diferite reticențe posibile față de eseul însuși ca formă sau tipul de subiectivitate care e pus în operă în eseu.
Al doilea registru este cel al „declarațiilor de dragoste” sau al „exercițiilor de admirație”. Aici Dillon citează abundent – și citește atent – din câțiva eseiști favoriți: Cyril Connolly, Virginia Woolf, Roland Barthes, Georges Perec, Joan Didion, Emil Cioran etc. Ceea ce surprinde este atât canonul personal și idiosincratic pe care ni-l propune autorul, cât și atenția – și bucuria entuziastă, aproape adolescentină – cu care e în stare, de exemplu, să comenteze poziția unei virgule într-o propoziție a unei autoare favorite. Dillon e conștient de acest lucru: „De fapt, toate paginile care urmează, toate fragmentele [...] nu sunt nimic altceva decât variații pe marginea acestui mesaj: dragă eseist, îmi place stilul tău. Se pare că sunt susceptibil până la prostie și ruină față de un anumit artificiu la nivel de structură, sintaxă și sunet – uneori pare că e tot ceea la ce merită să fii atent și ceea la ce merită să aspiri”. Unele fragmente de acest gen sunt consacrate unei trăsături anume a vreunui tip de eseu – sau, mai curând, vizează atitudinile puse în operă de eseiștii care scriu într-un anume mod: „Cred că eseurile pe care le admir cel mai tare sunt cele care acordă cea mai detaliată sau cea mai susținută atenție unui singur lucru, unui loc sau timp, unei forme a existenței sau unui fir al ei”. Capacitatea lui Dillon de a citi atent – și lent – o frază sau un alineat, minunându-se de fiecare întorsătură, e un extraordinar exemplu de generozitate critică.
Cel de-al treilea registru este cel mai întunecat, servind drept contrapunct pentru entuziasmul fragmentelor consacrate autorilor favoriți. Cu toate că întregul volum este extrem de personal – Dillon scrie la persoana I singular, apanajul dintotdeauna al eseiștilor, și nu se teme să-și implice subiectivitatea chiar și atunci când discursul său se apropie cel mai mult de forma criticii literare –, caracterul personal este cel mai accentuat în seria de fragmente intitulate Despre consolare, răspândite printre cele cu un caracter teoretic sau de glosă pe marginea altor autori. Aici, Dillon pune în operă toate tehnicile pe care le admiră la alții pentru a ne împărtăși propria lui poveste – de la adolescența marcată de boala, depresia și moartea mamei sale la primii ani de universitate, sub impactul fascinației pentru amestecul de filosofie și teorie literară numit simplu „Theory” în mediile anglo-saxone, până la propria sa luptă împotriva depresiei, pe parcursul anilor, inclusiv în perioada scrierii volumului Essayism. „Consolarea” scoasă în titlul acestor fragmente este, de fapt, una dublă: cea a lecturii și cea a scrierii. Treptat, din micile narațiuni și glose, putem construi un argument implicit cu privire la valoarea eseului: pentru tânărul îndoliat, lectura articolelor din revistele de muzică funcționează ca o detașare de situația sa imediată; pentru studentul care citește pentru prima oară Camera lucida a lui Barthes, ca o întoarcere la sine, o conștientizare a sinelui și a ceea ce, de fapt, l-a format; pentru doctorandul care luptă cu propria depresie, lectura volumelor care iau depresia ca temă sau a celor care se nasc din ea funcționează ca un colac de salvare – singurul fir pe care îl poate urmări și de care se poate ține. Tot funcție consolatoare – sau terapeutică – are, pentru Dillon, și scriitura însăși: „De fapt, ani în șir m-am așezat să lucrez convins că trebuie să mă sinucid în curând. Scrierea, orice tip de scriere, a devenit o formă de a mă distrage, zilnic, de la impulsul de a mă distruge”.
Operând în toate aceste registre, volumul lui Dillon funcționează atât ca apologie a eseului ca formă, cât și ca o trecere în revistă a trăsăturilor care îi dau eseului, scris sau citit, posibilitatea de a afecta persoana care îl citește sau îl scrie – de a consola sau de a uimi, de a fi o oglindă sau un microscop ce permite descoperirea a altceva decât tu însuți – ceva ce te face să observi cu atenție firele de praf, cioburile de sticlă de pe stradă, digurile sau pădurile despre care a scris, la un moment dat, cineva sau despre care începi să scrii tu.