Recunosc că, prin anii ’90 ai secolului trecut, înainte ca Polirom și Humanitas să lanseze prestigioasele colecții de literatură universală contemporană pe care le au acum, sau cu mult înainte ca edituri precum Curtea Veche sau Art să ia naștere, una dintre colecțiile care-mi erau foarte dragi era Opere XX, a editurii RAO. Începând, dacă nu mă-nșel, cu Familia Thibault a lui Roger Martin Du Gard, colecția a găzduit poate cele mai strălucite nume ale literaturii occidentale a secolului XX, de la Garcia Marquez la Vargas Llosa, de la Sartre la Camus, și de la Kafka la Thomas Mann și Hermann Hesse. Inclusiv formatul – dimensiunea paginilor, oglinda, hârtia volumică poroasă, copertele șic, cu un infinit passepartout – te ducea cu gândul spre un produs elegant, rafinat, subtil. M-am întristat că, la un moment dat, aproape pe neobservate, colecția a apus, dar m-am bucurat să constat că mare parte din titlurile publicate anterior au fost recuperate în noua colecție 100 Clasic, într-un format ceva mai actual (cartonat, cu supracopertă și semn de carte). Mai mult, pe lângă reeditarea volumelor publicate anterior, există și premiere editoriale, cum e și situația volumului de față, Klein și Wagner. La tratament, tradus pentru prima oară în limba română.
Bucuria mea nu a durat însă foarte mult după ce nu am găsit nicăieri menționat numele traducătorului, și abia caseta CIP m-a lămurit că traducerea s-a făcut prin intermediul Graal Soft. O tristă neasumare, iată, care nu face cinste celor care îndrăznesc să editeze un autor imens cum este Hesse, chiar dacă volumul de față nu se numără printre operele sale de căpătâi. Din fericire însă, intuițiile inițiale (că traducerea nu s-ar ridica la un nivel înalt) mi-au fost infirmate de text. O spun din capul locului: în afara unor scăpări sau stângăcii minore și a unor scuzabile greșeli de literă, traducerea este bună. Mi-aș fi dorit să știu cui ar trebui să-i mulțumesc pentru asta, dar, din păcate, nu doar traducătorul este necunoscut, ci și echipa redacțională. Mai mult, e cu atât mai mare bucuria că traducerea este una reușită cu cât textul lui Hesse nu e tocmai facil, include fraze lungi, aglutinări spectaculoase sau bizare, infinite serii sinonimice, jocul cu registre stilistice variate.
Klein și Wagner este o nuvelă în cinci părți, care anticipează pe undeva scrieri mult mai faimoase, cum e, de pildă, romanul Lupul de stepă. Protagonistul, Friedrich Klein, un funcționar la vreo 40 de ani, fuge cu banii șefului său și se refugiază în sudul Italiei. Klein pare a fi prototipul bărbatului chinuit de criza vârstei mijlocii, cuprins de frământări existențiale, manii și psihoze. Concret, personajul este obsedat de povestea unui altuia, Wagner, care și-a omorât cu sânge rece familia și copiii. Temându-se că această idee i s-ar putea cuibări în minte îndeajuns de adânc încât s-o materializeze într-o bună zi, Klein pleacă fără să se mai uite în urmă, călătorind fără o țintă anume spre regiuni mediteraneene. De aici începe o sarabandă expresionistă, în care eroul merge din salvare de moment în cădere abisală, totul culminând cu un deznodământ deloc surprinzător – se îneacă. În tot acest tumult cu final ușor de anticipat, Klein încearcă din răsputeri să se agațe de viață – cucerește o frumoasă dansatoare, joacă jocuri de noroc într-o stațiune exclusivistă, are o aventură la un han cu o tânără înșelată de soț –, dar revine iar și iar într-un turbion nefast al gândurilor.
Klein și Wagner nu e câtuși de puțin o lectură ușoară, iar meritul lui Hesse (trecut la rândul lui printr-o criză spirituală severă în anii ’20 ai secolului trecut) este că face o radiografie incredibil de fină a vortexului emoțional în care omul poate cădea. „Avalanșa de gânduri și imagini se transformă în chin, un chin pe care nu-l putea deosebi de dorință. Inima i-o luase la goană, ochii i se umplură de lacrimi. Înțelese că se afla în pragul nebuniei, știu însă în același timp că nu avea să înnebunească și privi spre acest tărâm sufletesc al nebuniei cu aceeași mirare și încântare ca în trecut, ca spre lac sau spre cer: și aici totul era fermecător, eufonic, plin de semnificații. Pricepu de ce anumite popoare considerau nebunia un semn de sfințenie. Pricepu totul, totul îi vorbea, totul i se dezvăluia. Nu existau cuvinte pentru așa ceva, era greșit și lipsit de speranță să încerci să pui ceva în cuvinte pe care să le înțelegi! Trebuia doar să te deschizi, să fii pregătit: atunci orice lucru, întreaga lume putea intra în șir nesfârșit, ca într-o arcă a lui Noe, și atunci o aveai pe toată, o înțelegeai, erai una cu ea.” (p. 76)
Cel de-al doilea text inclus în volumul de față, La tratament, e o scriere de o cu totul altă factură. Sub pretextul unor însemnări fulgurante, prilejuite de o cură de tratament la Baden, Hesse concepe o satiră usturătoare. Cronică de moravuri, jurnal, eseu mascat, La tratament ocupă un loc cu totul aparte în bibliografia unui autor cunoscut mai degrabă pentru stilul său sobru, elegant, serios. Hesse dă frâu liber aici ironiilor mușcătoare, înregistrează tot ce vede, simte și trăiește cu ochi avid de jurnalist și transcrie realitatea prin filtrul unui hâtru fără pereche. Rezultă o operă care ar fi putut oricând purta semnătura unui Jerome K. Jerome, în care se topesc critici felurite, de la ipohondrie, la felul în care e alcătuit sistemul medical, pentru care un pacient însănătoșit întru totul n-ar fi deloc profitabil:
„Nu trebuie să săpăm adânc pentru a găsi o explicație pentru fenomen. Secretul nu se află nici în obiceiurile și tradițiile trecutului, nici în calculul hotelierilor, ci în adâncul alcătuirii lumii, ca una dintre eternele antinomii acceptate ca un dat. Dacă mâncarea la Baden ar fi slabă și frugală, atunci hotelierii ar putea economisi două treimi din cheltuielile lor și tot ar avea camerele pline, fiindcă oaspeții nu sunt atrași aici de mâncare, ci hăituiți încoace de zvâcnelile acelui nervus ischiaticus. Dar să admitem acum, de probă, că la Baden s-ar trăi rațional, că acidul uric și scleroza ar fi combătute nu numai cu băi, ci și prin abstinență și post – care ar fi urmarea probabilă? Oaspeții veniți la tratament s-ar însănătoși, iar în curând n-ar mai exista în întreaga țară sciatică, aceasta însă, ca toate formele naturii, are dreptul la existență și durată. Băile ar deveni dispensabile, hotelurile s-ar părăgini. Și chiar dacă am considera această ultimă pagubă ca fiind neglijabilă sau am vrea s-o compensăm, lipsa gutei și a sciaticii din planul acestei lumi, scurgerea degeaba a prețioaselor izvoare nu ar face ca lumea să fie mai bună, dimpotrivă.” (p. 176)
La tratament reprezintă un contrapunct fericit în raport cu Klein și Wagner. După tensiunea lăuntrică limită descrisă în cea dintâi nuvelă, umorul surprinzător și bine dozat din cel de-al doilea text e o adevărată gură de oxigen. Avem așadar dinaintea ochilor două texte publicate pentru prima oară în română, de o factură cu totul diferită: o cronică a durerilor psihice, scrisă într-un registru grav și fără speranță, și o altă cronică a durerilor fizice, schițate à la légère. Ambele atestă talentul uriaș al lui Hesse și-i confirmă eleganța stilului, precizia intuițiilor și minuția lexicală desăvârșită.
_______
Herman Hesse, Klein și Wagner. La tratament. Traducere din limba germană realizată prin intermediul Graal Soft, Editura RAO, București, 2019, 288 p.