Am ajuns în punctul în care obscenul şi violentul substituie aproape în întregime informarea reală. Iresponsabilitatea cu care mânuim limba ar trebui să trezească îngrijorare. Dar dacă cuvintele („huliganisme verbale”), odată rămase în conştiinţă, dau de ştire într-o zi (deloc bună), precum dau „instrumentele în trupul pacientului” uitate de chirurgul distrat? 
Omul de litere nu prea crede cuvintelor. Cei care îşi revendică scrisul: „Mint, poate, pentru că sunt tocmai eu cel care vorbeşte, dar, singure, vorbele mele sunt cele mai adevărate”.  Realmente este cuvântul atât de puternic încât să poată schimba destinul, lumea? Nu ştiu, şi fiindcă îmi lipseşte competenţa necesară, m-a interesat ce zic filosofii: „Atât lumea cât şi lucrurile sunt în strictă dependenţă de limbaj!”. Teza heideggeriană are răsunet doar pentru cel ce îşi apleacă urechea şi nu e prizonierul altor forţe de gravitaţie.
 
Într-o formulă mai elementară, Cuvântul ar trebui perceput ca o fiinţă vie, ca spirit care posedă facultatea de a se încarna, materializa sau, cum spunea poetul portughez Fernando Pessoa: „...vorbele sunt pentru mine corpuri tangibile, sirene vizibile, senzualităţi întrupate”. Din acest punct de vedere, a nesocoti cuvântul, puterea lui (intrinsecă) ţine nu doar de estetic. Îmi aminteşte adevărul biblic: Cuvântul lui Dumnezeu este izvorul întregii lui creaţii.
 
În eseul Cuvânt despre Cuvânt, binecunoscutul scriitor şi om politic Václav Havel tratează cuvintele astfel: „...în temeiul miracolului cuvântului ştim mai bine decât celelalte vieţuitoare că în realitate ştim foarte puţin că există un mister – şi de aceea, simţind în acelaşi timp forţa aproape constitutivă pentru noi a cuvântului, încercăm, de când se pomeneşte omul, să ne adresăm la ceea ce ne este ascuns prin acest mister şi să influenţăm această realitate prin cuvântul nostru”.
 
Astăzi însă cu greu ne opunem tentaţiei (generale) de a tuna şi fulgera. În numele binelui! Slogane care mai de care. Rar însă cine foloseşte cuvântul adecvat şi cu precauţie. „Fii atent la cuvintele tale /Pentru că ele vor fi fapte”, ne previne Talmudul. Înţelepciunea noastră populară spune că: „Mulţi au căzut de ascuţişul sabiei, dar mult mai mulţi – din pricina limbii”. Constatarea lui Martin Heidegger – „Totul rezidă în cuvânt!” – ar putea să fie nu un joc de artificii, ci „un scalpel cu care am putea pătrunde în interiorul pericolului, pentru a-l elibera de cancer, de puterea malignă”. La urma urmei, nimeni nu ştie nici cum vor fi înţelese, nici câtă autonomie au cuvintele vizavi de cel ce le rosteşte... 
 
Anume de aceea „Omul, citez, trebuie înainte de a vorbi să asculte din nou glasul Fiinţei cu riscul ca sub semnul acestui glas exigent să aibă rar sau puţin de spus. Numai astfel i se restituie cuvântului caracterul nepreţuit al esenţei sale, iar omului – lăcaşul pentru a locui în adevărul Fiinţei”, fiindcă, ne previne părinteşte marele filosof, „Cuvintele înseşi sunt ca nişte gesturi care nasc o lume”.
 
Orhan Pamuk, la Stockholm, cu prilejul decernării Premiului Nobel: „Societăţile, triburile şi popoarele devin mult mai inteligente, mai bogate şi mai avansate pe măsură ce acordă atenţie cuvintelor neliniştite ale autorilor lor”.
 
Toate tezele enunţate conţin un adevăr pe jumătate, care însă poate include şi reversul. Avem dreptul de a alege. Dacă nu suntem buni, să încercăm să fim măcar politicoşi, ne-a îndrumat părinteşte Steinhardt.
 
Poate cuvintele, precum muzica măreaţă, trebuie să aibă sunetul slab?