Într-o țară în care mai tot timpul atunci când se vorbește despre cinematografia autohtonă se perorează și despre lipsa unei industrii cinematografice ca atare, desfășurarea unui festival internațional de film documentar – ajuns la a treisprezecea ediție – are toate șansele să fie privită ca un fapt cultural de excepție, ca un mobil concret al schimbării spre mai bine în domeniu. În fond, aceasta e imaginea Festivalului „Cronograf”, confirmată și-n 2016 – într-o perioadă în care, după cum a precizat la gala de deschidere cineastul danez Christian D.Bruun, o bună parte a festivalurilor de film din Europa și din SUA se-ncheie până la a treia ediție. Or, tenacitatea organizatorilor „Cronograf”-ului – în frunte cu Virgiliu Mărgineanu și Leontina Vatamanu – e dublată de un continuu entuziasm inovativ, formulei inițiale adăugându-i-se o secțiune de documentare despre și pentru adolescenți, un program de proiecții dedicat copiilor de până la 12 ani, o serie de  proiecții în afara concursului (inclusiv ale unor filme de ficțiune), mai multe dezbateri, ateliere și masterclass-uri. Așa încât despre cea mai recentă ediție a festivalului, numărând 50 de filme din 25 de țări (și 600 de filme în preselecții), se poate vorbi ca despre o experiență care înseamnă în principal deschidere și apropiere. 
Deschidere în gândire, în relația cu filmul. Depășirea unor idei stereotipe despre ceea ce presupune documentarul în general. Fiindcă, deși atunci când a inventat termenul documentar, în 1926, John Grierson l-a definit drept o abordare creativă a realității, până și astăzi continuă să fie suficient de răspândită părerea că filmele documentare nu pot fi decât reproductive, că ele au doar miza informării, că șansa lor de a emoționa este redusă, că realizatorii lor își pot folosi creativitatea numai pentru a re-spune o poveste deja consumată, nu și pentru a crea ei înșiși o poveste. Or, în zilele noastre, între documentar și filmul artistic se află o frontieră deschisă, încât pare impropriu să se vorbească despre o separare netă a acestor două mari categorii cinematografice. Tocmai fuziunea lor o valorifică primul film proiectat în ediția a treisprezecea a „Cronograf”-ului, Omul care a salvat lumea, în regia lui Peter Anthony. Inevitabil, atrage atenția titlul: în aparență exagerat; în fapt, cât se poate de precis. 
Centrul de interes al poveștii îl reprezintă ziua de 26 septembrie 1983. O zi căreia nu i se acordă atenția cuvenită în manualele de istorie. O zi în care istoria umanității chiar ar fi putut să ia sfârșit. Dispozitivele de monitorizare aeriană ale rușilor au indicat univoc faptul că americanii lansaseră o rachetă în direcția URSS. O rachetă a cărei putere de distrugere era, estimativ, cu 40% mai mare decât puterea de distrugere a tuturor bombelor folosite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Apoi încă o asemenea rachetă. Și încă una. Și încă una. Și încă una. Și... a existat un protocol care trebuia pus în aplicare – fără a fi pus în discuție – într-o situație ca cea din 26 septembrie 1983. Și a existat un Om, un ofițer pe nume Stanislav Petrov, care a putut să fie lucid pe fundalul unei panici colective. Un om care, după cum spune el însuși, a fost la locul potrivit, în momentul potrivit. Dar care, după cum o lasă de înțeles restul filmului, n-a dat dovadă de aceeași tărie în găsirea soluției potrivite pentru problemele sale personale. Devastat de pierderea lentă și chinuitoare a soției, având o relație dificilă cu mama sa (ajunsă între timp nonagenară), alcoolizat, decrepit, Stanislav Petrov este, în pofida măreției faptei sale, un personaj dezolant, așa cum, în pofida măreției realizărilor contemporane, lumea de azi continuă să aibă o perspectivă dezolantă, câtă vreme potențialitatea Distrugerii rămâne o constantă a relațiilor internaționale. Relații al căror viitor îl explică simplu același Petrov: „Fie vom învăța să trăim în pace, ca frații, fie vom dispărea cu toții, ca dinozaurii.” În același timp, Omul care a salvat lumea e povestea cuiva care ajunge să își îndeplinească una dintre marile sale dorințe. E, așadar, un film care provoacă emoții diverse, toate intense.
Ziua de 26 septembrie, de această dată 1987, reprezintă premisa unui alt documentar memorabil proiectat în acest an la „Cronograf”. 26 septembrie 1987 e ziua în care Matei Vișniec a ajuns la Paris, iar Parisul lui Matei (regie: Andreea Știliuc) este, după cum a mărturisit marele scriitor român, ultimul film pe care i-l dedică acestui oraș. Biserica Saint-Médard (celebră pentru mai multe miracole și pentru o placă având textul „Regele îi interzice lui Dumnezeu să mai facă miracole aici”), casa lui Balzac, Teatrul de Nord-Vest (al săracilor și al actorilor respinși de celelalte teatre pariziene), Arenele Luteției, strada unde a locuit Descartes și, firește, Sena – iată câteva locuri-cheie din Parisul lui Matei. În cimitirul Montparnasse, Vișniec face opriri la mormintele celor 4 români înhumați acolo – Ionesco, Cioran, Tzara și Brâncuși –, mărturisind modul intim în care a ținut la cel care i-a influențat decisiv teatrul, vorbind despre cum franceza l-a disciplinat pe cel care a locuit într-o mansardă, propunând o definiție originală a dadaismului și insistând asupra valorii acestei mișcări, ajungând în fața Sărutului, care-i prilejuiește o meditație la capătul căreia spune: „Dacă moartea trebuie să se teamă de ceva, trebuie să se teamă de dragoste.” Așa cum Ionesco și Cioran au devenit personaje în piesele lui Vișniec, Vișniec însuși devine un personaj cu o identitate bine articulată în Parisul lui Matei. Un personaj care are conștiința propriei valori fără să o etaleze ostentativ, pe care-l asculți cu plăcere în timp ce povestește, volubil și cu un umor de mare finețe. Parisul lui Matei e un film care te apropie à jamais de unul dintre cele mai vizitate orașe din lume și de cel mai jucat dramaturg român în viață.
„Trăiește-ți filmul” e unul dintre sloganurile ediției a XIII-a a Festivalului „Cronograf”. Or, în cazul „Cronograf”-ului – care e un foarte important reper al vieții culturale de la noi – experiența cinematografică este nu scopul ultim, ci prilejul pentru o altă experiență valoroasă. Experiența întâlnirii cu mulți oameni interesanți, pe care se poate întâmpla să-i simți aproape: organizatori, membri ai juriului, voluntari, spectatori, regizori sau protagoniști ai filmelor înscrise în festival (majoritatea proiecțiilor având la final discuții cu persoane implicate în realizarea documentarelor), invitați speciali (masterclassul Cristinei Flutur – câștigătoare a premiului pentru cea mai bună actriță la Cannes – și atelierul pentru cronicarii de film ținut de Cătălin Ștefănescu ar merita câte o prezentare aparte). Se creează o atmosferă agreabilă de comunicare antrenantă, anume aceasta făcându-te să simți o nostalgie puternică, dar o și mai puternică recunoștință la încheierea festivalului. Și atunci când ieși după ultima proiecție, iar pe holurile cinematografului mai vezi sloganul „În mai se poartă Cronograf”, îți dorești ca poarta acestui festival să se mai deschidă.
____________
Vasile Gribincea s-a născut pe 7 iulie 1997, în Chișinău. Este câștigător al Premiului I la Olimpiada Republicană de Limba și Literatura Română (2014, 2015, 2016) și al premiului pentru cel mai bun absolvent la profil umanist acordat de Direcția Generală Educație, Tineret și Sport a Primăriei Municipiului Chișinău (2016). Și-a făcut studiile la Liceul „Prometeu-Prim”. A fost voluntar la Radio Chișinău, realizând interviuri și prezentări de carte.