1. Se pare că instabilitatea este paradigma noastră națională, entropia ce definește esența Basarabiei de după 1990. Au trecut trei luni de la alegerile din 28 noiembrie 2010, răstimp în care s-au adunat destule alte probleme, nemulţumiri, tensiuni şi o cavalcadă a scumpirilor într-o ţară şi aşa sărăcită şi disperată, dar nimeni nu ştie spre ce deznodământ ne îndreptăm. Va fi ales preşedintele ţării, punându-se capăt crizei politice prelungite, ori vom avea, din nou, alegeri parlamentare anticipate? Rivalităţile din Alianţa pentru Integrare Europeană, duelul deschis, la nivelul declaraţiilor – uneori foarte contondente, încărcate de dispreţ – al liderilor acestor partide, care se suspectează reciproc de negocieri separate cu partidul lui Voronin, ne sugerează că în Moldova clasa politică este incapabilă de a se mobiliza în numele interesului public. O cecitate a egoismului exacerbat, o mediocritate a viziunii şi a prestaţiei din partea unor oameni care nu se gândesc că faptul de a fi ales, de a obţine un mandat popular îţi oferă şansa să afirmi nişte valori şi să laşi în memoria concetăţenilor tăi efigia – respectată – a unui model. Ci îşi trăiesc această şansă ca pe o partidă de vânătoare, furând şi jefuind cât mai mult, într-un timp foarte scurt, din avutul public.
Moldova ca o pradă. Ultimele controverse în jurul Moldtelecom-ului în interiorul actualei coaliţii, ce tind să completeze lungul şir de scandaluri similare consemnate sub guvernările anterioare – Snegur/Sangheli, Lucinschi/Ciubuc…uri (1 şi 2), Voronin/Tarlev/Greceanîi –, relevă încleștarea clanurilor şi a grupurilor de interese care jecmănesc „țărișoara”. Este un lucru evident, dincolo de justificări și acuze reciproce între Filat şi Lazăr (Lupu/Plahotniuc), pentru că, vezi doamne, s-a interpretat greşit textul unei scrisori sau nu s-a comunicat suficient…
Aceasta e clasa noastră politică la 2011 şi acesta este, trebuie să constatăm cu tristeţe, poporul care o alege. Fiecare, pe palierul lui, trăieşte cu propria mediocritate, cu propria vinovăţie. Nimeni, nici un politician, nici un partid politic, nu a avut în acești 20 de ani de independenţă post-sovietică un proiect realist şi de durată pentru Moldova. Se guvernează de azi pe mâine, heirupist, fără busolă, pompieristic…
Problema este dacă Basarabia ar fi putut genera o altă clasă politică. Obiectiv vorbind, n-avea cum, ţinând cont de datele istorice pe care le cunoaştem – regimul crunt de deznaţionalizare şi de selecţie inversă, anti-valoare, din perioada sovietică. Iar din 1991 încoace am trăit sub o presiune continuă, am trecut printr-un război impus de Rusia, după care ne-am ales cu niște teritorii răpite şi cu o totală înfeudare economică şi politică faţă de „partenerul strategic” din Est. Din păcate, şi occidentalii ne-au privit mult timp drept o „zonă a interesului legitim” al Rusiei, refuzându-ne oportunităţi de care s-au bucurat alte popoare est-europene. Iar acolo unde se instalează Rusia n-am văzut până acum o tendinţă spre progres şi civilizaţie.
Pe de altă parte, nu putem da vina la nesfârşit pe „nenorocul istoric” sau pe „nefasta aşezare geografică”. Orice societate e constituită din indivizi cu răspunderi personale, din niște conștiințe a căror însumare ar trebui să dea media unei voințe naționale. Ei bine, această „medie” e foarte joasă în Basarabia. Cred că la nivel individual am fi putut miza, în anumite momente importante, pe alte comportamente, pe alte decizii şi opțiuni. Dar inerţia şi carenţele generale au strivit potenţialul unor personalităţi.
Basarabiei (am vorbit despre asta nu o singură dată) i-a lipsit răgazul pentru a se așeza, a se limpezi, a-şi concentra energiile în direcţia construcţiei şi dezvoltării. Avem nevoie de o altă stare de spirit. Oamenii ar trebui să capete încrederea că aici se poate face ceva, că te poţi realiza profesional și trăi decent fără a fura. Să știe că a te fi născut în Basarabia nu înseamnă în mod obligatoriu a pleca din acest loc pentru a te salva. Acest sentiment revigorant al încrederii se poate înfiripa doar dacă actuala Alianță pentru Integrare Europeană va rezista (în pofida contradicțiilor care o zdruncină) şi își va pune în aplicare programul de guvernare, sub veghea exigentă și incoruptibilă a societăţii civile. Avem nevoie de continuitate democratică pentru a umple de conţinut generoasele sloganuri ale schimbării. Altfel nu vom ieși niciodată din zodia ratării naţionale.
 
2. Conflictul de la Uniunea Scriitorilor din Moldova de după alegerea noii conduceri, la Adunarea Generală din 28 octombrie, încă nu a încetat. Refuzul dlui academician Mihai Cimpoi, fostul preşedinte, de a se recunoaşte învins l-a plasat într-o situaţie jenantă, pe care trecerea timpului a accentuat-o. Dl Cimpoi a sigilat câteva birouri ale USM, inclusiv pe cel al preşedintelui, şi a lăsat fără răspuns, vreme de patru luni, numeroasele solicitări de a preda postul, formulate de noua conducere. Între timp, situaţia penibilă de la Uniunea Scriitorilor a făcut înconjurul republicii şi nu numai, a devenit obiect de bârfe şi glume televizate… Şi motive ar fi destule: scriitorii n-au fost capabili să organizeze cum se cuvine o Adunare Generală şi… să numere corect vreo 190 de voturi, ale celor care au venit la adunare, dintr-o listă de  peste 300 de membri ai USM.
De ce refuză dl Cimpoi să predea „cheia” instituţiei unui coleg mai tânăr, Arcadie Suceveanu, cu care a diriguit, umăr la umăr, timp de 20 de ani, breasla scriitoricească? Mai ales că Ministerul Justiţiei a confirmat legalitatea rezultatelor Adunării Generale. Ce pericol pentru destinul Uniunii Scriitorilor şi al literaturii în general prezintă noua echipă de conducere, care, de fapt, în mare parte, este cea veche? De ce nu-l acceptă dl Cimpoi, de exemplu, pe Vlad Zbârciog, care i-a fost secretar şi consilier bun la toate de-a lungul mai multor ani? Este omul care a scris o monografie apologetică despre destinul de cărturar al autorului Istoriei deschise... A rămas în funcţie şi Titus Ştirbu, pe care domnul academician l-a recuperat, probabil, în ideea de a imprima un mai mare dinamism activităţii USM. Nu a plecat nici Aurel Ciocanu, administratorul Casei Scriitorilor, nici doamnele de la contabilitate, nici secretara preşedintelui, nici chiar „spiritul tutelar” al Uniunii, Nicolae Esinencu, nu și-a rărit drumurile spre ea. Şi ce temeri mari i-ar putea insufla dlui Cimpoi noul vicepreşedinte al USM, poetul Teo Chiriac, o persoană civilizată, neconflictuală, care s-a ţinut departe de „bătăliile generaţioniste” şi, asta chiar ar trebui să conteze pentru dl Cimpoi şi falanga sa de susţinători, a fost bun prieten cu regretatul Grigore Vieru, cel care i-a scris prefaţa la volumul său de debut? Iar în noul Consiliu ales pe 28 octombrie 2010 sunt scriitori de valoare şi de o certă probitate morală, care au făcut parte și din vechile consilii, prezidate de Mihai Cimpoi, domnia sa, de altfel, fiind ales și în actuala componență.
 Acum Literatura şi Arta publică de mai multe săptămâni texte alarmiste despre „deriva” în care a intrat Uniunea Scriitorilor după alegerile din octombrie trecut. Eu nu contest această derivă – ea este reală! –, dar mă mir că săptămânalul dlui Dabija constată acest fapt abia acum, când Cimpoi nu mai este preşedinte. Oare breasla scriitoricească nu şi-a pierdut de mai mult timp busola? Plutirea spre nicăieri a instituției durează de vreo 15 ani. Am avut în acest răstimp destule observaţii critice referitoare la activitatea Uniunii, la talentul managerial (profund deficitar) al dlui Cimpoi, dar am fost percepuţi, noi, revista Contrafort, ca o echipă de conspiratori periculoşi, ca nişte uzurpatori camuflaţi, servind interese străine. Trăind sub sindromul „cetăţii asediate”, Uniunea Scriitorilor, condusă de Mihai Cimpoi, a pierdut o serie de averi şi proprietăţi, a pierdut reviste, o casă de creaţie cât un hotel de 3 etaje, situată într-un loc extrem de pitoresc, sub geana codrilor. A pierdut legătura cu cititorii. Dar ce e mai important, în această perioadă s-a degradat prestigiul scriitorului, Uniunea fiind invadată de grafomani şi veleitari de toată speţa. Răcirea relaţiilor cu Uniunea Scriitorilor din România s-a produs tot pe durata mandatelor dlui Cimpoi. USM nu a avut nici capacitatea să susţină revistele literare de valoare. Chiar Literatura şi Arta, fostă publicaţie a Uniunii Scriitorilor, a fost nevoită să se privatizeze, să se desprindă de Uniune pentru a supravieţui. Şi e meritul lui Nicolae Dabija că acest titlu există până acum în peisajul nostru revuistic. O soartă mai puţin fericită au avut-o revistele Basarabia, Columna şi Kodrî.
Îmi pare rău că dl Mihai Cimpoi, un om de o incontestabilă valoare intelectuală, a ajuns în această situaţie de neinvidiat. Merita, cred, o retragere mai demnă din funcţia de preşedinte. Şi meritam noi toţi, confraţi care îl respectăm pentru talentul său de critic şi istoric literar, fără a-i rosti zilnic elogii, să fim scutiţi de această „reprezentaţie” de prost gust, ce pare fără sfârşit. Nu aştept minuni de la noua conducere a USM, dacă aceasta va reuşi să-şi preia complet atribuţiile – o „minune” ar fi totuși reparaţia liftului din clădirea USM, dând posibilitatea confraților noștri mai vârstnici şi mai bolnavi să urce la etajul 5, acolo unde se află contabilitatea (care ar trebui să-i ajute) şi revistele literare (unde să publice). Relaţia mea cu Uniunea a fost şi va rămâne una exigentă, chiar critică. Opera ţi-o scrii singur, nu în colectiv. Dacă are o raţiune de a exista, Uniunea Scriitorilor ar trebui să se manifeste ca un sindicat de breaslă, eficient, care să apere cultura națională, statutul meseriei de scriitor și pe slujitorii ei.