Rodica Gotca este o tânără poetă, stabilită, deocamdată, la Anenii Noi. Zic deocamdată, pentru că oamenii părăsesc vetrele rurale şi fie că pleacă direct în străinătate, fie că se mută în oraşe, adică la Chişinău. Vreo 15-20 de ani în urmă existau mai multe nume importante ale literaturii române domiciliate la Ungheni, Bălţi sau Cahul. Acum numărul lor s-a diminuat considerabil, încât capitala devine singurul centru în care e concentrată elita literară. E realitatea unei centralizări fără precedent şi a unei depopulări mai masive a periferiei decât procesul de centralizare. La acest subiect vom reveni şi în legătură cu volumul de versuri al Rodicăi Gotca.
Frontiere desenate în aer cu pumnul reprezintă placheta de debut a autoarei. Volumul a apărut, chiar dacă nu este menționat expres, ca urmare a concursului „Porni Luceafărul…”, organizat anual la Botoşani, tânăra poetă fiind câştigătoarea ediţiei din 2018.
Titlul, judecat separat, pare adecvat mai degrabă unei lucrări publicistice, dar lectura primului poem din carte te edifică imediat. Poeta trăieşte cu acuitate problemele cu care se confruntă poate fiecare dintre noi: o lume care se risipeşte, luând cu ea relaţii precum prietenia, solidaritatea sau fraternizarea, relaţii care alcătuiesc temelia unei umanităţi. Într-o astfel de atmosferă, dublată de spiritus loci, sensibilitatea auctorială se colorează negativ, iar poemele urmează aproape inevitabil această gamă întunecată. Exasperată, Rodica Gotca participă la crearea unei arte poetice a indignării, scriind o poezie puternic injectată de acest filon care debordează și îi acaparează Lebensraum-ul. Poezia liminară, Prietenii, reclamă tocmai o prietenie refractată în indigo. Poemul începe cu o generalizare, în care e arătat antimodelul unei prietenii actuale, apoi, în a doua parte, urmează exemplificarea unei astfel de prietenii deteriorate: „Iarba prieteniei noastre –/ un troscot ofilit”. Spre final, poeta încearcă să iasă din această cursă şi proiectează in abstracto profilul unei alte prietenii, neîntâmplate, in potentia: „Puteam fi două mame puternice şi frumoase,/ care-şi poartă copiii în acelaşi cărucior”. Poezia Rodicăi Gotca e formată din aceşti doi poli, balanţa fiind înclinată spre o viziune izvorâtă din experienţe traumatice, descrise în culorile pe care aceste experienţe le selectează. În acest poem, dar şi în multe altele, poeta infiltrează repere de confidenţialitate, ceea ce conferă poeziei ei un (vag) statut autobiografic. Este sau nu este biografică, în tot cazul, poezia ei este făcută după scenariul biografismului.
Ecouri din acelaşi raport uman defectat, sau din altele adiacente, le aflăm în poezia Vina. Surorile de cruce din Prietenii capătă aici trăsături suplimentare şi complementare: „îţi smulgeam sprâncenele şi îţi tăiam unghiile”. Termenul de vină aduce o precizare necesară în relațiile surorale: „îmi înghițeam replicile/ ca pe nişte ursuleţi de marmeladă de proastă calitate// Nu vibrez la injurii”. Concluzia e deocamdată una paşnică: de a suporta cu seninătate nedreptatea şi de a spera că situaţia va lua o altă întorsătură într-o bună zi.
În contracararea răului este implicată forţa imaginaţiei, pe care poeta o înzestrează cu trăsături magice. Prospectarea unei lumi imaginare, şi mai puţin retrospecţia, este cheia cu care descuie uşa viitorului, este singura lumină caldă sosită din absolut. În poemul O femeie asistăm la descrierea unei femei în două ipostaze contrastante. În una femeia e înfăţişată în stilul unui realism depresiv: „Am văzut cum ea se desparte de hainele maronii,/ pătate de lacrimi şi rimel,/ duhnind a tutun de proastă calitate”, în cealaltă – învăluită într-o perdea romantic-vaporoasă: „o femeie poartă pijama roz şi/ călătoreşte la orele dimineţii, miroase a parfum franţuzesc”. Poeta se mişcă între aceste două tipuri de tablouri halucinante, iar printre soluţiile de împăcare a lor, menţionate deja, apare una de natură hipnotică: „M-am ghemuit/ să adorm din nou”, poeta neaderând de fapt la niciunul din cele două portrete feminine. Într-un alt poem poeta recunoaşte explicit jonglarea cu mai multe realităţi (poetice): „Undeva,/ în altă realitate, cântă un cocoş” (Mers pe drum).
Universul familial este punctat sugestiv şi sensibil, cu „fapte”, în spatele cărora se ascunde o dramă profundă. Liantul dintre mama şi tata, apariţii recurente în poezia autoarei, e „cutia cu jucării”, devenită axis mundi (Fericirea). Poezia e acolo unde sunt dezgolite câteva nervuri din aceste experienţe amare, dureroase, implacabile. Aceste linii, parcurse încetul cu încetul, developează secretele. Rodica Gotca excelează în această poetică, pe care aș numi-o ahmatoviană. Ţigări e unul din poemele în care un detaliu derizoriu – nişte mucuri de ţigară – reprezintă acea cusătură care scoate la iveală sentimentul înăbuşit. Asişti şi aici la precizarea unor raporturi erodate – una din temele preferate ale poetei. Fiecare strofă ilustrează câte un moment al raporturilor umane ajunse în declin:
Declanşarea dramei: „Mi-ai zis că mă poţi lăsa cum ai lăsat fumatul”.
Reacţia adversă: „Te las să ai justificări pentru hemoragiile violente,/ tapetele rupte, farfuriile sparte…”
Remisiunea: „Păstrez drept pansamente discuţiile despre copii”.
Urmarea: „Ţi-a rămas casa goală,/ un început de chelie şi/ o conservă cu/ chiştoace”.
Poemul are o structură epică, în care însă detaliile capătă dimensiune simbolică şi patetică. Bunăoară, portretul tatălui lipsă se întruchipează din reproducerea obiectelor care îl înconjurau. Omul devine o consecinţă a lucrurilor cu care intrase cândva în contact. Poezia autoarei noastre se naște în general din acest contact cu lucrurile şi oamenii, care îi dau în permanenţă frisoane.
Rodica Gotca nu este o metaforistă. Metafora nu îşi face apariţia nici în cele mai învolburate poeme. Eul poetic este marcat de o existenţă anostă, accentuată de regulile de joc ale provinciei, şi este lansat, în aceeaşi vreme, în căutarea unei fericiri, cantonate în perimetrul dintre indignare, bunătate necondiţionată şi vis. În versurile Rodicăi Gotca ţara Republica Moldova apare ca după o operaţie fără anestezice. În acest sens, ea este o poetă autohtonistă, dedicată problematicii de aici. Însemnele locale se răsfrâng până la nivelul vocabularului poetic: cleiul PVA, kaptilka, magazinul Sheriff (probabil de la Tighina) etc. Existenţă şi evadare din ea, înăsprire de caracter şi proiecţia unei bunăvoinţe, avânt şi motive suicidale, în fine, viaţă şi moarte – acestea constituie amplitudinile între care se situează poezia Rodicăi Gotca la momentul de faţă.
Frontiere… este cartea unei etape de viaţă şi de poezie. Puternic şi organic împlântat în biografic, volumul ne oferă mai multe aspecte şi trepte ale unei maturizări, uneori părând forţată. Poemul Regrete este edificator în acest sens, întrucât autoarea însăşi confirmă în mod conştient desprinderea de copilărie şi accederea la maturitatea severă: eul liric îşi adună toate păpuşile şi le incinerează în kaptilka, menționată deja și destinată altor utilități, iar „fumul ce ieşea valuri doar mi-a atins coardele vocale,/ de atunci vorbesc răguşit despre copilărie”.
_______
Rodica Gotca, Frontiere desenate în aer cu pumnul. Editura Eikon, București, 2019