De veghe în lan(d)urile de miazăzi

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De veghe în lan(d)urile de miazăzi

imaginea utilizatorului Dan Tabac

A trecut mai bine de un an de când nu am mai fost acasă. Nici nu mai pot găsi o formulă prin care să cuantific trecerea timpului. Uneori am impresia că aș putea comprima toată experiența de emigrant în câteva zile, bineînțeles că este doar o iluzie. Timpul ne prinde într-un malaxor, pentru ca mai apoi să rămânem cu frânturi de puzzle-uri, încercând în zadar să reconstituim experiențele prin care ne-am perindat. 
Cu toate acestea, îmi ofer argumente liniștitoare, panacee menite să izgonească neliniști sufletești și ezitări existențiale. Experiența de emigrant în Germania este ca exercițiul unei gimnaste la bârnă. Câteva momente de șovăială și vei relua totul de la capăt, fără nicio șansă să mai obții nota maximă. Iar sudul Basarabiei refuză cu încăpățânare să se schimbe, să nu mai mimeze reformele, să renunțe la cutume și stereotipuri mucegăite. 
Am impresia că, oricât aș lipsi, nimic esențial nu s-ar schimba, o poleială, o acrobație, însă toate ar rămâne, în fond, în aceeași condiție. 
* * *
Pe tot parcursul anului am încercat să-mi ofer argumente, să mă conving că nu voi mai ieși la vot, că trebuie găsită o formă eficientă de protest, mizerabila campanie electorală din cadrul alegerilor prezidențiale, cu atacuri nemaiîntâlnite la adresa principalei contracandidate a sistemului și crasele dezinformări difuzate în masă m-au determinat să-mi schimb opinia. 
Așa că iată-mă, imediat după programul de muncă, la consulatul moldovenesc din Frankfurt. Coada se întinde pe câteva zeci de metri. Se zvonește că deja nu mai sunt buletine de vot. E clar că ne marginalizează intenționat. Nu au nevoie de noi. Suntem buni doar când trimitem bani acasă, să le ținem în viață sistemul putred. Lumea continuă să spere. Miza e imensă. Se alege între un candidat pro-rus (în 2005 făcea parte din guvernul comunist care demara negocierile de așa-zisă apropiere cu UE), profund legat prin mreje economice de principalul oligarh din Republica Moldova, Vlad Plahotniuc, și, în premieră, o femeie din postura de candidat al opoziției proeuropene. 
Zilele trecute am auzit un apel halucinant al episcopului de Bălți al Mitropoliei Moldovei, care își îndemna enoriașii să nu voteze o femeie stearpă. O metodă subtilă a bisericii ortodoxe de a promova iubirea divină și valorile creștine. Cât va mai continua oare spațiul basarabean să fie prizonierul propriilor fobii? Să stea neclintit în încăpățânarea de a nu se schimba? Până și opozanții lui Llosa din scrutinul prezidențial din 1990 din Peru erau ceva mai culți, atunci când difuzau la radio, pentru a-l denigra, fragmente erotice aparținând scriitorului. Cel puțin lumea asculta o literatură de primă mână.
După primele rezultate parțiale e clar că diferența în favoarea candidatului sistemic (ideologia lui Dodon sunt banii) este prea mare pentru a mai fi remontată. A fost cea mai murdară și plină de nereguli campanie electorală pe care am întâlnit-o vreodată. Era seara când mi-am promis că mă voi mai întoarce în Moldova doar în vacanță și pentru perioade scurte de timp.
* * *
Nemții se bucură dacă le vorbești limba, să vadă că îți dai silința. Te ascultă și, oricât de greu ai lega câteva fraze, te încurajează și îți spun că, pentru scurta perioadă de când te afli în Germania, vorbești foarte bine. Sunt tipicari în tot ceea ce fac. Uneori enervanți pentru cei neobișnuiți încă cu respectarea milimetrică a condițiilor și regulilor. Nu par așa talentați și molipsiți de darul improvizației, ar spune cineva din Europa de Est. Până și pe stradă, dacă ai ceva nelămuriri și nu cunoști cum să ajungi la o anumită adresă, nu scapi de majoritatea dintre ei până nu se conving că într-adevăr ai înțeles și că ești pe drumul cel bun. Se pare că organizarea și ordinea sunt trăsături naționale aici. Totul este foarte bine pus la punct. Supremația legii este cea care îi unește pe cetățeni și îi egalizează, nu diferențele etnice, lingvistice sau culturale. Atât timp cât îți plătești taxele, ești binevenit. Și taxe se plătesc: taxa lunară obligatorie pentru radio și televiziune − șaptesprezece euro, impozitul anual pentru mașină – între trei sute și cinci sute de euro, asigurarea anuală obligatorie pentru mașină – între opt sute și o mie cinci sute de euro. La un salariu brut de peste trei mii de euro statul îți va impozita în jur de o mie de euro, dacă nu ești căsătorit și ești clasa I de impozitare. Cu cei căsătoriți este ceva mai blând.
Anul trecut au sosit în Germania circa un milion de emigranți, majoritatea din Siria, Afganistan și încă inexistentul stat al kurzilor. Unii zic că Germania face aceste concesii umanitare dintr-o vină istorică, în încercarea de a-și spăla păcatele. Eu cred că, totuși, la mijloc sunt și interese economice și demografice. Oricum, mirajul economic face ca majoritatea acestor emigranți să se integreze destul de bine și rapid. 
* * *
Cel mai mult m-a frapat în Germania respectul șoferilor față de pietoni. Poți traversa cu ochii închiși. Nimeni nu te presează, nimeni nu claxonează. Poliția rutieră este aproape nesesizabilă în trafic, cu toate acestea derapajele șoferilor sunt aspru pedepsite. Recuperarea permisului de conducere pierdut din motivul alcoolemiei sau drogurilor durează în jur de cinci ani și ajunge la plăți și penalizări de până la zece mii de euro. 
În linii mari, la fel este și cu respectul funcționarilor publici față de clienții pe care îi servesc. 
* * *
De câteva luni sunt dislocat în Gengenbach, o stațiune montană aflată la cincisprezece kilometri de Strasbourg și optzeci de kilometri de Basel. Prima atestare istorică a localității e din sec. al XIII-lea. Foarte mulți turiști britanici și francezi vizitează săptămânal localitatea aflată la poalele Swarzwaldului. Arhitectura gotică impunătoare aproape că te strivește sub paleta de emoții pe care ți le oferă. O frumusețe rece și bine conservată, care impune respect și sobrietate. Parcă ți-ar spune: „Privește-mă, admiră-mă! Ești totuși un străin, nu aparții acestui spațiu!”
Sunt mai degrabă atras de zonele mai izolate, de cătune slab populate. Îmi place să mă las antrenat în discuții cu localnicii, să le cunosc mentalitatea. Pădurile, lacurile, zumzetul albinelor mă proiectează imaginar în sudul Basarabiei. E foarte plăcută senzația de a da peste tot soiul de pomi fructiferi și de a savura fructe cu gust adevărat, fără să plătești. Știu că asta e o reminiscență „colhoznică”.
* * *
În Moldova nimic nu e ceea ce pare a fi. Distorsionarea realității este completată și de construirea miturilor necesare suportării problemelor și neajunsurilor de zi cu zi. Alianțe între partide declarate unioniste și indivizi dubioși, ce nutresc o puternică antipatie față de tot ceea ce e românesc, sau un evlavios și cucernic deputat, slujitor al Domnului, căruia i se pare absolut natural și firesc să se pună în slujba unui controversat oligarh, biografia căruia conține câteva zone gri și activități mai puțin onorabile și cucernice. 
De ieri Republica Moldova a trecut la sistemul electoral mixt. Consensul moldovenesc a fost atins cu voturile așa-zișilor proeuropeni democrați, pro-rușilor socialiști și transfugilor care au simțit, probabil, că vechile lor partide nu le mai pot asigura doza necesară de doping financiar.
S-a trecut și peste recomandările Cancelariilor Europene și peste avizul negativ al Comisiei de la Veneția. Cu o grabă caracteristică hoților sezonieri de porumb, s-au făcut, în stil moldovenesc, câteva cosmetizări recomandărilor și nemulțumirilor legiuitorilor europeni și în patru minute s-a prezentat, dezbătut și votat proiectul cu pricina.
Asta era problema, marea problemă, problema noastră existențială, sistemul electoral! Din 2018 vor începe să curgă râuri cu lapte. Vacile și oile autohtone vor face câte trei sau patru viței și miei. Moldova va începe să se apropie vertiginos (furtunos, aș putea spune) de plutonul G 20, în timp ce fiecare moldovean își va pune mâna streașină, va scruta orizontul și, privind cu mândrie granițele țării, își va spune îngândurat: 
„Mdaaa, care nu cumva să ne fure cineva sistemul nostru electoral!”
* * *
Moldova e ca un stup tot mai depopulat, cu o regină neperformantă și anacronică și un pumn de albine îmbătrânite și îmbolnăvite prematur, albine ce nu mai pot aduna miere decât pentru a hrăni regina, nicidecum pentru a face rezerve. 
Odată am încercat să evit inevitabilul, să salvez un pumn de albine ajunse în primăvară alături de o regină slăbită. La intervale regulate de timp am scuturat în stupul cu pricina albine muncitoare din alte familii mai puternice. I-am adăugat rame cu puiet gata eclozat. Apoi am plecat, mulțumit că lucrurile se vor așeza pe făgașul firesc. În toamnă, tata m-a anunțat că experimentul meu dăduse greș, stupul „asistat social” murise, într-un final. Nu făcusem decât să-i prelungesc supliciul, oferindu-i iluzia salvării.
Cu toate acestea, oriunde aș fi, oricâte destinații exotice aș vizita, sunt învăluit de certitudinea că niciodată nu voi mai (re)trăi senzațiile pe care le-am avut când iazul din Bădicul ieșise din matcă și, bălăcindu-mă, îmi priveam tălpile prin apa limpede și iarba verde. Certitudinea că, oriunde te-ai afla, o parte din tine aparține pentru totdeauna spațiului de unde provii. Ca în imaginea din finalul Nostalgiei lui Tarkovski.
August 2017