Parteneri

De-a v-aţi ascunselea printre particule (Jim Baggott, Higgs, Inventarea şi descoperirea „Particulei lui Dumnezeu)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De-a v-aţi ascunselea printre particule (Jim Baggott, Higgs, Inventarea şi descoperirea „Particulei lui Dumnezeu)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

În Vest, literatura de popularizare a celor mai recente descoperiri din ştiinţă reprezintă o nişă bine conturată de zeci de ani. Editorii au înţeles perfect interesul publicului larg de a avea acces la o variantă simplificată a celor mai recente descoperiri ştiinţifice, iar colecţiile şi titlurile nu sunt deloc puţine. În limba română, din nefericire, asemenea apariţii editoriale sunt mai degrabă sporadice, câteva exemple fiind colecţia „Ştiinţă şi Religie” (Curtea Veche Publishing), aflată sub oblăduirea lui Basarab Nicolescu, ori cea de cărţi de ştiinţă de la Humanitas, coordonată abil şi discret de Vlad Zografi. Cea mai recentă apariţie o reprezintă volumul Higgs, Inventarea şi descoperirea „Particulei lui Dumnezeu”, o carte proaspătă atât la propriu (prima ediţie în engleză datează din 2012), cât şi la figurat.
Se prea poate ca mulţi să creadă că asemenea cărţi sunt uşor de scris şi implică un efort auctorial minim. Nimic mai puţin adevărat. Nu doar că autorul trebuie să aibă o structură foarte limpede în minte, matematică aproape, a felului firesc în care decurg capitolele unele dintr-altele, ci este nevoie şi de o profundă cunoaştere a subiectului abordat. Fără a înţelege bine, în amănunt, tema dezbătută, autorul n-ar fi capabil să o transmită limpede mai departe. Iar atunci când conceptele depăşesc sfera unei înţelegeri simple, calea către fiasco se deschide larg. Aşa stau lucrurile şi cu volumul de faţă, în care englezul Jim Baggott, doctor în chimie fizică la Oxford, încearcă să dezvăluie publicului mai multe despre bosonul Higgs, aşa-numita „particulă a lui Dumnezeu”. Provocarea principală e una de ordin logic şi lexical. Cititorii, mai mult sau mai puţin avizaţi, trebuie să înţeleagă conceptele expuse şi mai ales jargonul folosit în fizica particulelor, totul fără a fi supuşi la un abuz de note de subsol ori trimiteri bibliografice. 
Această primă necesitate, mai degrabă formală, atrage după sine una de structură: pentru a evita capcana unei povestiri terne, fără momente de inflexiune, fără tensiune şi lipsită de haz, autorul împrumută mult din reţeta romanelor de mister. Surprinzător sau nu, multe capitole se termină cu ceea ce englezii numesc un cliffhanger – genul de momente când stai cu sufletul la gură pentru a vedea ce se petrece în continuare. Exact aşa se petrec lucrurile şi aici. Fiecare capitol se încheie pe marginea prăpastiei, în tensiune, cu o proaspătă descoperire care deschide larg uşa avansului cunoaşterii. Asistăm la un soi de tactică ingenioasă, în care autorul ne provoacă la un savuros de-a v-aţi ascunselea printre particule.
De asemenea, într-o naraţiune ştiinţifică despre descoperiri şi savanţi, apar protagonişti, oameni în carne şi oase care-şi aştern biografia pe tavă, capătă brusc trei dimensiuni şi sunt văzuţi într-o cu totul altă lumină de public. Cercetătorii, savanţii de renume mondial, cei care au îndrăznit să meargă cu gândul mai departe decât oricine altcineva sunt de fapt oameni în carne şi oase, animaţi de ambiţii personale, orgolii, antipatii ori obsesii. Iată, de pildă, prezentarea unei tinere şi promiţătoare matematiciene germane, care s-a afirmat la începutul secolului XX. „Emmy Noether s-a născut la Erlangen, în Bavaria, în martie 1882. Tatăl ei, Max, era matematician la Universitatea din Erlangen, iar în 1900 Emmy era una dintre cele două studente care frecventau universitatea. Ca mai toate instituţiile academice din Germania de la acea vreme, universitatea nu voia să încurajeze femeile să devină studente, şi Emmy era obligată să ceară mai întâi permisiunea profesorilor pentru a asista la cursurile lor.” (p. 35)
Până să ajungă la protagonistul cărţii de faţă, bosonul Higgs, Jim Baggott face o trecere în revistă deloc sumară a momentelor cruciale din evoluţia fizicii particulelor. Pornind de la descoperirea electronilor, apoi a particulelor subatomice şi până la descrierea amănunţită a quarcilor şi a felului în care aceştia interacţionează şi dau naştere altor particule, autorul creionează un tablou captivant, în care adeseori intuiţiile teoretice au precedat descoperirile concrete. Nu puţine sunt particulele care au fost mai întâi deduse teoretic şi abia apoi descoperite fizic. Asistăm, aşadar, la o aventură a cunoaşterii în care se schiţează mai întâi portrete-robot şi abia apoi tehnica e solicitată să confirme intuiţiile iniţiale. Aşa stau lucrurile şi cu particula centrală a cărţii de faţă, bosonul Higgs, anticipată şi descrisă, cu zeci de ani înainte de primele observaţii propriu-zise, în subteranele CERN-ului elveţian. Avem de-a face cu particula unui câmp Higgs care înconjoară materia de orice fel şi care conferă masă altor particule. Talentul naratorial şi ironia subtilă se îmbină într-o comparaţie menită să ne indice felul în care arată şi acţionează această particulă. O comparaţie care o are în centru pe… Margaret Thatcher! „Închipuiţi-vă o mică recepţie pentru activiştii partidului, care sunt distribuiţi uniform într-o sală, stând toţi de vorbă cu vecinii cei mai apropiaţi. Fostul prim-ministru Thatcher intră şi traversează încăperea. Toţi activiştii din vecinătate sunt atraşi puternic şi se îngrămădesc în jurul ei. În timp ce se mişcă, ea atrage oamenii de care se apropie, în vreme ce oamenii pe care i-a părăsit se întorc la distribuţia lor uniformă. Din cauza grupului de oameni strânşi mereu în jurul ei, ea are o masă mai mare decât cea normală, adică are un impuls mai mare pentru aceeaşi viteză de mişcare prin cameră. Aflată în mişcare, îi e mai greu să se oprească, iar dacă s-a oprit, îi e mai greu să se mişte din nou, fiindcă procesul de grupare trebuie repornit. În trei dimensiuni şi cu complicaţiile relativităţii, acesta e mecanismul Higgs. Pentru a da masă particulelor, s-a inventat un câmp de fond care este local distorsionat ori de câte ori o particulă se mişcă prin el. Distorsiunea – acumularea câmpului în jurul particulei – generează masa particulei. Ideea este preluată direct din fizica solidului. În loc de un câmp răspândit în tot spaţiul, un corp solid conţine o reţea cristalină de atomi ionizaţi încărcaţi pozitiv. Când un electron se mişcă prin reţea, atomii sunt atraşi spre el, făcând ca masa efectivă a electronului să fie de până la 40 de ori mai mare decât masa unui electron liber. Câmpul Higgs din vid, postulat de teorie, este un fel de reţea ipotetică ce umple tot universul.” (p. 163)
Jim Baggott se înscrie în lungul şir al unor autori, adesea oameni de ştiinţă ei înşişi, care au coborât din turnul de fildeş printre muritori şi au încercat să le inducă acestora măcar iluzia că pot înţelege încotro se-ndreaptă ştiinţa şi care sunt cele mai recente şi cutremurătoare descoperiri. Asemenea cărţi semnate de autori de renume precum Stephen Hawking, Leonard Susskind, Steven Weinberg, Mario Levi ori Richard Feynman sunt o fascinantă aventură a cunoaşterii, o şansă de a citi o literatură captivantă de cea mai bună calitate şi un prilej de meditaţie asupra lumii din jur şi a mecanismelor de care aceasta ascultă, fără ca noi să ştim.
______________
Jim Baggott, Higgs, Inventarea şi descoperirea „Particulei lui Dumnezeu”. Traducere din limba engleză şi postfaţă de Irinel Caprini, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, 252 p.