Categorii

Parteneri

De partea singurătății

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De partea singurătății

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

Motto: „Solitudine semeţ asumată, solitudine dureros îndurată” – 
                                                                            Jacques Le Rider
 
Am descoperit şi eu la un moment dat ceea ce alţii ştiau de mult – că singurătatea e calea de acces la fărîma de autenticitate şi adevăr din tine – şi au şi spus-o cu mult mai bine decît aş putea eu vreodată. Îndrăznesc totuşi să cred că, dacă avem dreptul sau obligaţia să trăim/să suportăm fiecare în felul propriu o stare, avem dreptul şi să încercăm a vorbi despre ea în felul propriu. 
Mie îmi pare că singurătatea înseamnă în primul rînd dereglarea simţului social, dereglare care antrenează cu sine eliberarea de gîndirea la grămadă, de dictatorialele clişee şi mode, de constrîngerile de toate naturile pe care ţi le impun cei din jur. Nu mai iei în seamă ce vor şi spun ei, scrii numai despre ce te preocupă, ce te locuieşte, lucru care presupune să te asculţi îndelung, să cobori în străfundurile proprii. Nu e loc de nici o îndoială că dereglarea simţului social duce la dereglarea altor simţuri: percepţiile şi trăirile iau proporţii, se acutizează cînd eşti de unul singur, celălalt funcţionînd nu doar ca oglindă, cenzură, stimul, mediator etc., ci şi ca barometru al prizei tale la cotidian, la aşa-numita realitate. Şi, da, vezi cu alţi ochi, vezi altfel totul, de parcă ai fi înconjurat de necunoscut. Iar necunoscutul înseamnă prospeţime. Ce poate fi mai necesar, mai potrivit literaturii, poeziei îndeosebi? Cam asta ar fi după mine, pe scurt vorbind, faţa luminoasă a singurătăţii asumate. 
Faţa ei întunecată n-o cunoaşte pînă la capăt nici chiar cel ce-o trăieşte, forţa distructivă şi căile sale de atac fiind surprinzătoare adesea şi pentru el. Sigur însă e că, în momentele de criză, îl pune în contact cu partea lui întunecată: cu anxietatea, cu hăurile de pierdere a încrederii în sine şi în forţele proprii care-l fac să se simtă nelalocul lui peste tot, cu stîngăcia sau de-a dreptul lipsa de chibzuinţă în relaţiile cu oamenii. Nu mai puţin, dacă singurătatea te ajută să te descoperi, din alt unghi ea ameninţă, îţi subţiază identitatea sau, mai bine zis, autopercepţia ei: nu mai ştii cine eşti! Şi nu e simplu pentru un singuratic să găsească mereu puterea de a-şi regăsi, reconstrui, rememora, reafirma identitatea faţă de el însuşi, dar şi faţă de semenii pentru care fatalmente rămîne mereu un străin. 
Să mai accentuez faptul că singurătatea asumată îi aduce unui scriitor marginalizare? Lumea românească, şi nu cred că doar ea, seamănă cu un păianjen: dacă te-a prins de-adevăra­telea în plasă, eşti supt încet-încet de individuali­tate, fiindcă îţi cere supunere, concesii, compromisuri diverse. Înregimentarea îţi aduce beneficii, desigur, dar le aduce numai prin sacrificarea unei bune părţi din tine şi din timpul tău. Dacă nu vrei să faci asemenea sacrificii şi dacă te poţi detaşa de aşteptarea unei recunoaşteri pentru care trebuie obligatoriu să faci şi altceva decît doar să scrii, eşti salvat. 
„Să scrii, să scrii, să scrii pînă amețești!”, m-a sfătuit Emil Brumaru, sugerînd că scrisul ar fi o cale de eliberare nu doar de sine, ci şi de tensiunile create de spectacolul lumii noastre literare. Sfat care – am descoperit abia de curînd, deşi bănuiam deja – are completă acoperire în fapte la el. Iată: ori de cîte ori intru pe facebook, dau măcar de cinci-şase poezii brumariene proaspete şi deseori se întîmplă să descopăr pe loc şi ce anume l-a stimulat/ provocat să le scrie în ziua aceea: un desen, o fotografie, o expresie, o glumă, publicate de alţii pe facebook! 
Bine, bine, însă eu nu pot scrie zilnic. Mai grav, de cînd mă ştiu, mi se face din timp în timp silă de literatură. Perioade mai lungi sau mai scurte tot amîn lectura, perioade mai lungi sau mai scurte scrisul mă ocoleşte. În asemenea momente de apăsătoare vulnerabilitate, simt frustrarea enormă că nu-mi pot învinge sila de literatură, deși știu că lectura și scrisul m-ar salva şi de... silă, cum mă salvează de anxietate, de neputere, de singurătate. Şi n-o pot învinge fiindcă mintea mea fabrică sau explorează atunci numai lipsa de rost, numai orizonturi întunecate. Însă cînd intensitatea crizei scade, cînd o carte bună mă acaparează, mă hrăneşte, cînd o idee de scris mă seduce, forţîndu-mă să-i urmăresc creşterea şi devenirea, singurătatea nu mai are putere asupra mea. Dimpotrivă, atunci mă tem de orice invazie străină, fug de tot ce ar putea atenta la ea.