Categorii

Parteneri

De la viitorul imediat al creștinismului, la prezenteismul contemporan și înapoi spre Apocalipsă: o istorie a timpului (François Hartog, Chronos. L’Occident aux prises avec le Temps)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De la viitorul imediat al creștinismului, la prezenteismul contemporan și înapoi spre Apocalipsă: o istorie a timpului (François Hartog, Chronos. L’Occident aux prises avec le Temps)

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Undeva în Confesiunile sale, Augustin enunță un splendid paradox, pe care îl redau din memorie: „cînd nu sînt întrebat ce este timpul, știu să răspund. Cînd sînt întrebat, nu mai știu”. Cititorii eminentului Părinte cunosc aceste cuvinte, dar adevărul lor este resimțit de toți: cîți nu au avut, măcar o dată în viață (iar de la o vîrstă, mai mereu), sentimentul repeziciunii cu care trec zilele și intuiția fulgurantă a efectului dizolvant al acestei scurgeri asupra a tot ceea ce este durabil? Cîți au fost însă capabili să sistematizeze aceste percepții în cuvinte cu sens? Unul dintre relativ puținii care s-au încumetat s-o facă este François Hartog, în pasionanta carte pe care o comentez astăzi.
Istoric al Antichității (îndeosebi grecești), pe care a cercetat-o, după exemplul maestrului său, Jean-Pierre Vernant, cu precădere din unghiul imaginarului (al alterității, al conceptului de „frontieră” etc.), Hartog a fost în mod constant interesat de problematica duratei, fie în expresia ei scrisă (ca istoriografie), fie în formele de percepție și de instrumentalizare. De fapt, timpul este principala temă a studiilor sale, interesul pentru el fiindu-i deșteptat de Reinhart Koselleck, de la care a împrumutat și metoda istoriei conceptuale (Begriffsgeschichte), introdusă la noi de istoricul timișorean Victor Neumann. Se mai cuvine să spun că François Hartog este autorul conceptului intitulat „regim de istoricitate” – elaborat, probabil, sub efectul aceleiași puternice înrîuriri intelectuale – care i-a adus o adevărată faimă, intrînd în vocabularul comun al profesiei. Prin el, Hartog înțelege modul în care fiecare societate concepe durata și pe sine în raport cu ea. Nu am loc să insist aici, dar ceea ce pot spune totuși e că acest model (oficial) de interpretare a timpului construit, impus și utilizat de instanțele dominante ca un instrument al puterii, generează o paradigmă de gîndire din „chingile” căreia se iese fie la capătul unor schimbări cumulative, fie prin răsturnare revoluționară. Această schemă conceptuală este întrebuințată de istoricul francez și în volumul de față, care narează trecerea de la „regimul creștin de istoricitate” la cel modern, iar de aici mai departe, la timpul postmodern al epocii noastre.
Triada terminologică pusă în operă de Hartog pentru a defini fiecare din aceste trei temporalități este alcătuită din chronos, kairos și krisis. Primul cuvînt desemnează timpul obișnuit în curgerea sa neîntreruptă. Al doilea – împrumutat ca și ceilalți doi termeni, cum s-a înțeles deja, din vocabularul grec – este numele dat unui moment culminant, aparte sau „special” în desfășurarea duratei, sinonim cu ocazia ce nu trebuie pierdută sau cu o „fereastră” ce se deschide, brusc, în timp. Krisis, în fine, este deznodămîntul. În limbajul medical hipocratic (de unde vine și cuvîntul „criză” de astăzi) el desemna cadența unei maladii (făcută din „suișuri” și „coborîșuri”), soluționată fie prin vindecarea pacientului, fie prin decesul său.
În demonstrația lui François Hartog, trecerea de la un „regim de istoricitate” la altul este marcată de schimbarea raportului dintre cei trei termeni.
Temporalitatea greacă (doar amintită în introducerea cărții) fusese compusă, în principal, din două durate: aceea, imuabilă, a zeilor, inaugurată prin crearea Universului și, în al doilea rînd, a oamenilor sau timpul istoric (chronos), scandat de succesiunea mai multor vîrste, din ce în ce mai decadente. Chronos era un timp finit, dar sfîrșitul său inaugura același ciclu, cu o altă umanitate. Momentele de culminație ale acestei durate (cele așa-zicînd kairotice) erau reprezentate de evenimente și de faptele marilor eroi.
Creștinismul a schimbat radical această paradigmă, „marcînd durabil – scrie autorul – dacă nu chiar pentru totdeauna ceea ce va deveni timpul Europei și, mai tîrziu, cel al lumii occidentale” (p. 27).
Două sînt inovațiile „regimului creștin de istoricitate” (descris de François Hartog în primele două capitole): liniaritatea duratei (care a înlocuit ciclicitatea greacă) și ruptura introdusă în desfășurarea ei. În noul model de temporalitate, Întruparea (numele creștin al kairos-ului grec) a instituit un „înainte” și un „după”, adică un timp calitativ nou, de fapt, un prezent continuu, determinat de momentul său auroral, dar „scurt” pentru că se afla sub semnul unei apocalipse iminente (krisis), în urma căreia totul urma să se „întoarcă” în eternitate.
Deși fundamental inedită în raport cu ce fusese mai înainte, Întruparea-ca-ruptură nu a exclus, totuși, temporalitatea anterioară. Conexiunea dintre ele s-a făcut prin interpretarea Vechiului Testament ca prefigurare profetică a celui nou, ceea ce constituia o reminiscență a continuității dintre prezent și trecut (tradiția) specifică și epocii clasice, dar care era ridicată acum pe un alt plan, superior, grație momentului culminant al nașterii Fiului. Această continuitate legitimantă cu trecutul constituie una din structurile mentale de bază ale interpretării noastre despre timp, care durează pînă astăzi. Inițial însă, continuitatea era infinit mai puțin importantă decît fractura produsă prin Venirea Mîntuitorului, care crease un larg orizont de așteptări eschatologice. Primele comunități creștine au trăit în așteptarea febrilă a sfîrșitului lumii (anunțat chiar de acest eveniment), ale cărui semne le căutau pretutindeni – în profeții, viziuni, evenimente istorice etc.
Ce s-a întîmplat însă cu chronos în această nouă ecuație? El nu a dispărut, desigur, dar „sufocat” între kairos (Întrupare) și krisis (Apocalipsă și Parusia) și-a pierdut orice relevanță în afara celei de a fi un timp al „pregătirii” în vederea apropiatului deznodămînt.
Treptat însă, lucrurile au început să ia o altă întorsătură. În condițiile în care sfîrșitul nu mai venea, iar lumea, deși „îmbătrînea” nu părea a-și pierde vitalitatea (mai ales că – să nu uităm – era o creație divină), chronos a început să se dilate, confruntîndu-i pe teologii din Evul Mediu cu exigențe din ce în ce mai complicate de reinterpretare. Cum s-a adaptat „regimul creștin de istoricitate”, definitivat în perioada patristică, marii provocări constituită de îndepărtarea continuă a „sfîrșitului timpului”? Prin patru metode (aici simplific puțin narațiunea autorului): accomodatio, translatio, reformatio și renovatio. Discutarea lor face obiectul celui de-al treilea capitol (Négocier avec Chronos).
Toți cei patru termeni aveau un singur scop: să explice schimbările petrecute în durata profană, din ce în ce mai lungă, salvînd, totodată, timpul calitativ nou inaugurat prin Întruparea-ruptură (kairos). Pariul era unul de proporții, întrucît „durata christică” instituită prin apariția Fiului fusese concepută ca una liniară și, așa-zicînd, netedă: ea trebuia să ducă la un sfîrșit (foarte apropiat), fără ca pe parcursul ei să se mai întîmple ceva semnificativ.
Pentru a justifica prefacerile intervenite în acest interval (din ce în ce mai lung, cum am spus) dintre nașterea Mîntuitorului și Parusie (precedată de Apocalipsă), doctorii Bisericii medievale le-au prezentat, mai întîi, ca manifestări ale Providenței care, pe căi numai de ea știute, „continua”, de fapt, să-i conducă pe oameni spre același deznodămînt: „sfîrșitul timpului”. Providențiale fiind, schimbările de pe acest parcurs au fost interpretate nu ca atare, ci – este a doua inovație – ca schimbări în continuitate, ca reîntoarceri sau recuperări ale trecutului fondator. Este sensul atribuit „operatorilor temporali” numiți reformatio și renovatio, care desemnau, în veacurile XI-XII, reactualizarea modelului christic de pietate, respectiv, a vechiului Imperiu Roman (interpretat, totodată, ca „permanent” sau peren, grație conceptului de translatio – „trecere”). Accomodatio avea același sens. Prin el, era descrisă acțiunea (tot providențială, desigur) de „adaptare” („compatibilizare”) a noului cu tradiția christică, mereu fecundă.
Prima breșă în această schemă a temporalității (care face obiectul celui de-la IV-lea capitol al cărții, Dissonances et fissures) a fost provocată de Renaștere. „Renașteri” mai fuseseră, desigur, și înainte, cum a arătat, cu aproape 100 de ani în urmă, Oskar P. Kristeller. Creator al conceptului de „Renaștere a secolului al XII-lea”, eruditul istoric voise să demonstreze că Renașterea italiană nu fusese singulară. Kristeller nu greșea. Epoca lui Dante, Petrarca, Michelangelo etc. se așezase, și ea, cu fața la trecut. Cu diferența că acest trecut nu mai era tradiția creștină revigorată și nici știința anticilor, transmisă urmașilor prin voință divină, ci Antichitatea, în ansamblu – un timp global, față de care cel imediat precedent nu apărea decît ca un interstițiu „intermediar” (media tempore, media aetas), golit de orice semnificație. „Prezentul continuu” creștin, instituit prin kairos-ul Întrupării era, astfel, iremediabil surpat, concomitent cu valorizarea implicită a prezentului istoric, înțeles ca un progres față de trecutul imediat. Lumea nu mai continua să „îmbătrînească”, ci să se îmbunătățească, sensul mersului ei (nota bene, ascendent) fiind nu spre un viitor închis de Apocalipsa inevitabilă, ci spre unul deschis și în continuă expansiune. „Regimul modern al istoricității” era pe cale să se nască.
Cristalizată între sfîrșitul secolului al XVIII-lea și mijlocul veacului următor, noua schemă temporală (subiectul capitolului V) s-a definit prin predominanța viitorului – un viitor al tuturor promisiunilor, care lumina trecutul și, în același timp, „suia” dinspre el. În noua temporalitate modernă, kairos a devenit ruptura produsă de revoluții – momentul instituirii unui prezent calitativ nou. Ca și înainte însă, tradiția nu a fost nesocotită, ci (tacit sau explicit) recuperată, fiind interpretată ca o prefigurare. Krisis, la rîndul său, a fost, de asemenea, prelucrat, nemaireprezentînd culminația finală a timpului christic (a doua venire a lui Hristos), ci apogeul optimist al evoluțiilor prezentului. Chronos însuși și-a schimbat valențele: a luat numele de „Istorie” și statutul de judecător suprem al faptelor oamenilor, în locul divinității.
Tot acest ansamblu – afirmă François Hartog – a început să se fisureze cam din a doua jumătate a secolului trecut (al XX-lea). Cauza a fost îndepărtarea tot mai mare a viitorului „luminos” promis de ideologiile progresiste din veacurile al XVIII-lea și al XIX-lea (Luminile, marxismul, liberalismul), un fapt care, dizolvînd ideea de progres, a hipertrofiat prezentul (devenit prezenteism), fragmentînd Istoria într-un conglomerat de memorii parcelare.
După opinia autorului, cam aici ne-am afla în epoca noastră post-modernă. Dar, cum timpul continuă totuși să curgă (și încă într-o cadență din ce în ce mai accelerată, sub imperiul globalizării, al digitalizării și al mijloacelor de comunicare instantanee), viitorul împins inițial într-o îndepărtare inaccesibilă se reapropie astăzi subit, împrumutînd, din nou, vechiul chip al krisis-ului creștin. Singura diferență între culminația de atunci și aceea (întrevăzută) de astăzi este una de nume, nu de sens: „timpul sfîrșitului” nu se mai numește Apocalipsă, ci „încălzire globală”, „extincția speciilor” etc., toate fiind specifice – spune autorul – noii ere în care pare a fi intrat umanitatea – Antropocenul – o eră nouă, cînd omul tinde să devină, printr-o suită de mijloace tehnice nemaiîntîlnite, singura instanță care modelează lumea (și pe sine însuși).
Această discuție (pe care am rezumat-o aici) este făcută de François Hartog în ultimul capitol (al VI-lea) și în epilogul cărții. Spre deosebire de celelalte, ambele mi se par nereușite: povestea timpului, limpede pînă aici, devine brusc neclară. Confruntat cu prezentul imediat, istoricul are dificultăți evidente în a-l sistematiza și adapta schemei sale interpretative. Dar, cu această unică excepție, cartea istoricului francez rămîne exemplară. Lectura ei este indispensabilă pentru oricine vrea să înțeleagă acest mister al vieții, care este Timpul.
_______
François Hartog, Chronos. L’Occident aux prises avec le Temps, Paris, Éditions Gallimard, 2020