Simona-Grazia Dima, poetă cunoscută, dar și comentatoare a procesului literar contemporan, a scos relativ recent o carte de sub tipar, Copac în cetate, în care și-a adunat eseurile. Tematica volumului este diversă: literatură, corespondență, istorie, arte plastice, topos literar etc. Eseul se focalizează pe un autor, român sau străin, iar prilejul de a vorbi despre el îl constituie, de obicei, o carte, un studiu. Eseurile nu se limitează la simple comentarii, iar cărțile și autorii invocați reprezintă mai curând puncte de plecare, menite să dezvolte o proprie viziune. Dacă e să ne referim la reperele românești, obiecte de analiză și cercetare au devenit: Eminescu, Cioran, Bacovia, I. P. Culianu, Sami Damian, Henrietta Yvonne Stahl și Nicolae Mavrocordat. Volumul mai conține cronici de întâmpinare la plachete scrise de Ion Pop, Gheorghe Grigurcu, Gabriel Chifu. Dintre autorii străini, îi menționăm selectiv pe T. S. Eliot, Jorge Luis Borges, reprezentanții realismului magic, corespondența en trois: Rainer Maria Rilke, Marina Ţvetaeva și Boris Pasternak; Salvador Dalí, Amos Oz ș.a.
Dată fiind materia impunătoare a cărții, nu am putea pomeni despre fiecare eseu decât printr-o propoziție, de aceea am ales să ne concentrăm pe câteva, pe care le vom expune într-o formă mai amplă, pentru a oferi cititorului posibilitatea de a vedea cum eseista își construiește un demers eseistic.
Volumul conține trei eseuri dedicate lui Eminescu, în fiecare fiind luate în discuție diverse aspecte creatoare și biografice. Ponderea eminesciană considerabilă a cărții denotă faptul că interesul pentru Eminescu nu a scăzut în ciuda îndepărtării de datele sale biografice.
Revenirea asupra lui Eminescu în primul său text, Mihai Eminescu sub zodia gratuității, este oferită de apariția unui volum, Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani (2013), selecția, cronologia și prefața aparținând lui Cătălin Cioabă. Pe lângă comentariul propriu-zis al acestui „roman sui-generis al vieții eminesciene”, volumul respectiv o provoacă pe Simona-Grazia Dima să exprime câteva gânduri de mare acuitate și actualitate. Unele se referă la materia cărții comentate: chiar dacă lectura cărții lasă impresia unei polifonii a vieții eminesciene, „portretul său rămâne... imposibil de prins în contururi clare” (p. 14). Autoarea însă este convinsă că lectura atentă ne poate ajuta să ieșim din stereotipii în ceea ce privește existența poetului nostru simbol.
Eseista acreditează ideea că Eminescu trebuie receptat prioritar în formula sa preferată, care se degajă din acest parcurs biografic, expus magistral în volumul comentat, și anume de poet în căutarea poeziei pure (de aici și titlul eseului său). La celălalt pol al acestei purități poetice, autoarea își dorește ca unele mistere sau pagini întunecate ale biografiei poetului, cum ar fi nebunia sau boala venerică, să fie elucidate definitiv, pentru a exclude speculațiile, care au lăsat în urma lor nu numai mormane de literatură, ci și victime – cititorii creduli și mai puțin versați. „Aș merge până-ntr-acolo încât aș propune luarea de probe ADN”, afirmă judicios autoarea. Punerea unui punct acestei sarabande ar lua piuitul unora care și-au clădit cariere pe acest subiect sensibil.
În continuarea argumentării, autoarea aduce exemple de la popoarele occidentale mai civilizate, care au recunoscut unele pete din biografia geniilor lor. Cazurile Novalis, Nietzsche au fost astfel clasate în cultura germană și cea universală. Despre o disociere între eul empiric și eul intelectual vorbea încă Schopenhauer, iar conceptul a devenit, remarcăm, operant în cultura apuseană.
Cred că prelevarea probei de ADN ar put­ea calma spiritele, dar probabil că încă nu este momentul de a iniția o asemenea acțiune. Civilizația românească mai trebuie să se maturizeze și să se armonizeze cu standardele occidentale. Până și în Occident o altă problemă, stringentă și la noi – raportul dintre eul creator și cel moral –, se mai află pe ordinea de zi. De văzut cazul Céline.
Modelul Eminescu îi oferă eseistei ocazia de a privi retrospectiv și prospectiv și de a se întreba cum știm să ne apreciem valorile noastre naționale. Răspunsul ei este mai degrabă negativ. Mai mult, autoarea spune că „dacă am ști să viețuim deopotrivă prin gratuitatea artei și a ideilor, am fi mai eficienți și în politică” (p. 12). Politicul și artisticul formează în prezent două sfere care se exclud reciproc.
Autoarea ia în dezbatere câteva clișee puse în legătură cu Eminescu. Ea constată că în prezent se atestă o idolatrie eminesciană lipsită de valoare și substanță, iar ceea ce lipsește este „venerația în cunoștință de cauză, aprecierea arătată competent unei realizări estetice, unei percepții nespus de subtile a universului” (p. 12-13). Astfel, este reluată discuția asupra unui Eminescu perceput formal și ritualic, problemă pe care a (re)lansat-o acum vreo 15 ani revista Dilema.
Poeta revine și spre final asupra ideii de a rămâne cu imaginea nepieritoare a poetului Eminescu, cel atras de himera lirei, și de a coborî în dimensiunea lor firească celelalte aspecte eminesciene, exagerate nepermis de mult: matematicianul, profetul, politicianul, ideologul etc. Vorbind din nou despre poezia ca gratuitate, ca sferă de existență a frumosului și intangibilului, eseista (dar și poeta) își încheie eseul cu o scenă rememorată de Vlahuță. Eminescu plecase de la prietenul său, dar s-a reîntors pe o ploaie grozavă pentru a recupera „o floare de garoafă de un roșu-închis”. În felul ăsta, autorul Luceafărului își exprima gratuitatea nu numai în artă, ci și în viață, „dezinteresul său față de lume, bucuria de a trăi pur și simplu” (p. 19).
Proza eminesciană prin filtrul filosofiilor Indiei reprezintă un alt eseu dens, dedicat lui Eminescu și inspirat de o reeditare (în 2010) a unui studiu al Amitei Bhose, cunoscuta indianistă și eminescologă stabilită în România încă din tinerețe, despre relația dintre proza poetului și filosofia veche indiană. Simona-Grazia Dima analizează, după o introducere, în care revine asupra unor probleme de strictă actualitate a lui Eminescu, inspirate de studiul Amitei Bhose, și în care, totodată, trasează traiectul existențial deloc simplu al cercetătoarei indiene în România comunistă și postcomunistă, proza eminesciană, interpretată prin prisma relației cu India, atât de populară în Europa în secolul al XIX-lea, când au fost redescoperite marile civilizații antice. Studiul Amitei Bhose se remarcă prin câteva trăsături distinctive: tenta sursologică a savantei, reinterpretarea unor influențe exercitate asupra creației eminesciene și aducerea lor pe făgașul indian. De exemplu, autoarea analizează minuțios nuvela Sărmanul Dionis și consideră că autorul nuvelei se îndepărtează de sistemele filosofice kantian și schopenhauerian, apropiindu-se de sursele indiene. Simona-Grazia Dima nu reproduce mai detaliat argumentația Amitei Bhose. În continuare, apelând la citate din Mircea Eliade și Sergiu Al-George, eseista crede că nu sursele, numeroase și variate, vizitate de poet la Berlin sau în altă parte, ci poezia populară a avut un rol predominant în catalizarea poeziei sale. Iar gândirea arhaică indiană „a fost preluată de poet în special ca rezervor de lirism și cu o totală dezinvoltură în planul strict teoretic” (p. 47). Autoarea subscrie tezei conform căreia literatura populară care a circulat în Principatele Române în locul literaturii culte a făcut ca romantismul să reprezinte un model literar firesc și să domine până spre sfârșitul secolului XIX.
În ceea ce privește interesul pentru culturile antice, acesta a scăzut în secolul XX, fiind exprimat mai mult la nivel admirativ și mai puțin în planul influenței și al actualității. De aceea studiul Amitei Bhose rămâne unul aproape singular și merită o revizitare a lui în virtutea noilor viziuni și achiziții în materie de eminescologie și istorie culturală. Ideea centrală a Simonei-Grazia Dima rămâne aceeași, articulată în eseul precedent: Eminescu trebuie receptat în exclusivitate ca poet, și nu trebuie pus într-o dependență prea strictă de sursele atât de eterogene, depistate în notele sale de lectură.
În eseul Eminescu, Schopenhauer, Vedanta autoarea se întoarce la problema izvoarelor hinduse, de astă dată relevate în strânsă legătură cu filosofia occidentală, cea a lui Schopenhauer, frecventată de poet și relaționată și ea cu sursele indiene. Eseista pornește, totodată, de la o senzație mai veche precum că celebrul pesimism eminescian, pus tradițional în legătură cu filosoful german menționat, era tratat cumva superficial. Ea revine la subiect și din perspectiva actuală, când romantismul este epurat, iar viața noastră decurge sub presiunea unui materialism simplificator, fiind exclusă contemplația și alte componente indispensabile înțelegerii creației eminesciene. Demersul adoptat de Simona-Grazia Dima este cât se poate de larg: ea pornește de la Vedanta, doctrină filosofică care proclamă spiritul universal drept singura realitate și unica temelie a lumii. Eseista demonstrează că principiile vedantine explică, în mare parte, specificul pesimismului eminescian, dar și al celui schopenhauerian. Marele filosof susținea că „omul nu poate fi fericit în realitatea fenomenală, dar îi rămâne noblețea opțiunilor artistice și filosofice”. Vedanta, deși acceptă fericirea, o situează în sfera transcendentală, iar „conștiința unei atari fericiri intrinseci se cuvine a fi dobândită prin efort meditativ” (p. 66).
Acest soi de analize deschide cutia Pandorei: tentativa de actualizare excesivă a modelelor literare datate istoric, coroborată cu planul mai larg al unei educații literare, poate anacroniza gusturile estetice.
Ne-am oprit mai detaliat asupra eseurilor dedicate lui Eminescu, sacrificând celelalte materiale la fel de interesante și bogate în conținut. Exprimăm speranța că expunerile de mai sus vor fi suficiente ca cititorul să parcurgă toată cartea, să se pătrundă de dialogul informal, analizat riguros, în Emil Cioran şi libertatea programatică, dintre Gabriel Liiceanu și Cioran sau să descopere, în Nicolae Mavrocordat văzut din Canada, o temă uitată și pe nedrept contestată: cea a grecilor fanarioți din secolul XVIII, mai ales că grecii naturalizați în spațiul românesc au dat nume deloc neglijabile, precum Alecsandri sau Caragiale.
_______
Simona-Grazia Dima, Copac în cetate. Eseuri şi comentarii critice. Editura Academiei Române, 2017