Categorii

Parteneri

De la Domnul Sofian la Tata Vasile (Vladimir Beşleagă, Tata Vasile în 73 de episoade şi XIV scrisori)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De la Domnul Sofian la Tata Vasile (Vladimir Beşleagă, Tata Vasile în 73 de episoade şi XIV scrisori)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Vladimir Beşleagă întreprinde o acţiune temerară şi mai mult decât lăudabilă: de a da publicităţii un roman familial, un corpus istorico-documentar, în centrul căruia se situează tatăl scriitorului, personalitate complexă, neordinară, colorată şi, totodată, neunivocă. Scriitorul, aflat sub povara unei moşteniri impresionante, ia hotărârea de a-l transforma pe tata Vasile în obiect documentar şi literar. Argumentele sunt evidente:
1. Personajul are suficiente calităţi pentru a suscita interesul cititorului contemporan. 
2. Spaţiile geografic, temporal, politic, cultural etc., traversate de tata Vasile, sunt extrem de dramatice, încât merită să fie puse în pagină ca mărturie despre o epocă înfiorătoare.
3. Existau, în arhiva familiei Beşleagă, o serie de scrisori aparţinând personajului  său, care alcătuiau substanţa necesară de start într-un proiect mai ambițios, cel dus acum la bun sfârşit. Astfel, ficţionalul, prezent în doze variabile în opera oricărui scriitor, este completat cu un dosar irefutabil al documentarului. Valoarea acestei corespondenţe este inestimabilă în contextul în care scriitorul depune mărturie despre o epocă relativ îndepărtată şi închisă, cu puţine materiale scoase din arhive. În plus, scriitorul îşi exprimă frecvent îndoiala cu privire la unele lucruri relatate, întâmplări, semnificaţii, nuanţe, iar zvonul, care circula atunci, într-o perioadă abominabilă, dominată de frică, circumspecţie şi delaţiune, şi care a reprezentat de multe ori unica sursă de informaţie, este completat cu textele tatălui său. În consecinţă, avem în faţă o operă cu dublă rezonanţă: cea în care „fabulează” scriitorul Vladimir Beşleagă şi „mărturiseşte” tata Vasile. 
La lectura celor 73 de episoade se desprind în mod evident două componente importante ale memoriilor: partea biografico-documentară şi componenta prozastică, artistică. Între aceste două laturi combinate, cum e şi firesc să fie, trebuie făcută o disociere, totuşi, din motivele pe care le vom expune mai jos. Ambele aspecte se întâlnesc în dorinţa şi scopul autorului de a prezenta plenar, viu, dar şi credibil un portret al unei fiinţe, al unei familii şi al unei comunităţi, Mălăieştiul natal.
Biografia personajului central şi al locului/locurilor este redată cronologic, începând cu date marcante despre buneii săi, rude, trecând apoi la copilăria şi tinereţea tatei Vasile, fără a neglija propria copilărie şi tinereţe, cât tatăl scriitorului a fost în viaţă. Chiar şi în relatările în care tatăl său nu apare este ilustrată conjunctura, mai ales cea socio-politică, pe fundalul căreia acţiunile personajului principal şi ale consătenilor capătă motivaţie. Aflându-se în faţa unei insuficienţe documentare, prozatorul simte necesitatea de a extinde planurile. În aceste planuri lărgite găsim un autor care se întreabă şi se îndoieşte în permanenţă despre lucruri pe care nu le înţelege din informaţia deţinută şi nici nu le poate verifica. Interogaţiile şi reticenţele sale sunt cu atât mai frecvente, cu cât evenimentele întâmplate într-o epocă îndepărtată şi întunecată, dar şi firea obiectului supus investigaţiei îi oferă hrana necesară. Tatăl său este sărac, dar se căsătoreşte cu o fată din cei ce vor deveni în scurt timp chiaburi ca efect al colectivizării forţate (socrul şi un cumnat vor fi deportaţi în câţiva ani după ce Vasile se va căsători), are trecere la oamenii noii orânduiri, dar nu ezită uneori să pună cuvânt pentru vreun consătean ameninţat de regim, are un serviciu văzut – este contabilul (Buchhalter) cooperativei agricole din sat, – dar o îndeseşte cu paharul; divorţează de soţie, dar nu pleacă din familie, ocupându-se, atât cât a putut, de educaţia micuţului Vladimir (botezat cu numele ăsta de biserica ortodoxă, în schimb numit Adolf (copiii îi ziceau Adic) în familie, după numele unui matematician german, cunoscut în epocă). Această ambivalenţă şi inconsecvenţă a tatălui său este consemnată sub forma unor mărturii depuse de unele rude: „Nu l-am putut înţelege pe tat-to Vasile, ce fel de om îi el” (un cumnat), „Tată-tău Vasile era şi aşa şi aşa” (un văr) (p. 48).
Aşa cum am spus, pe de o parte, deficienţa materialului factologic, pe de alta, firea scrupuloasă a autorului, ţinând seama de propensiunea scriitorului pentru cercetarea ştiinţifică, l-au determinat să înfăptuiască anchete şi interviuri printre sătenii mai în vârstă pentru a scoate la suprafaţă adevărul. Atestăm în carte mai multe pasaje, în care se fac trimiteri la înregistrări fonografice. Este cunoscut cazul când o parte din aceste înregistrări utilizate acum au fost furate din locuinţă, iar maestrul a fost nevoit, pentru a le recupera, să alerteze poliţia. 
Pornind de la materialul pregătitor, care a însoţit scrierea memoriilor, cartea are un aspect ştiinţific promovat cu insistenţă. Mai mult, memoriile oferă suficiente întrebări, la care se aşteaptă alte răspunsuri, alte investigaţii. Bunăoară, memorialistul aminteşte despre o rebeliune din vara lui 1919, produsă în mai multe sate de pe malul stâng al Nistrului (cazul este pomenit de Istoria RSSM, volumul II). Autorul mai adaugă și precizarea că despre răscoală a scris şi un ziar din Ţară. Astfel, oferă piste ca tema să fie reluată şi dezbătută de pe o platformă obiectivă, nu aşa cum a fost tratată de sursele sovietice. Pot fi citate şi alte fragmente, în care scriitorul dovedeşte maximă apetenţă pentru precizie şi corectitudine, pentru deturnarea falsului şi reabilitarea veridicităţii. Cu alte cuvinte, evidenţiază în repetate rânduri caracterul deschis al expunerii sale. Domnia Sa ne prezintă totodată un model de descriere monografică a unei localităţi, pe care o efectuează în spiritul sociologiei româneşti interbelice, când s-a realizat monografierea mai multor sate, inclusiv a unora din Basarabia.
Avid după detalii, Vladimir Beşleagă regretă că naraţiunea sa este de multe ori incompletă, lacunară, generală. Atestăm şi situaţii curioase, când scriitorul apelează la o aglomerare de amănunte, unele dintre care arătând cumva artificiale sau superflue. De exemplu, în episodul în care ne povesteşte despre un soldat român ajuns în 1918 la Mălăieşti, pe malul stâng. Acesta este capturat şi executat de bolşevici. Curiozitatea naratorului nu are margini, el întrebându-se cu privire la locul execuţiei: „În sat? În afara satului? În vreo claie de fân, poate?...” (p. 23).
Dincolo de tenta ştiinţifică a cărţii, edificăm şi cealaltă latură: numeroase pagini de proză literară autentică, din care realitatea apusă de mult prinde contur sensibil, tata Vasile se întrupează mai bogat sufleteşte, iar celelalte personaje se agită în căutare de sensuri şi senzaţii. Este suficient de menţionat fragmentul în care Adic este trezit de tatăl său într-o dimineaţă înainte de răsăritul soarelui pentru a merge împreună într-o mahala mai îndepărtată a satului, cu numele Ţibulca, şi a bea apă dintr-o fântână specială, cu apa la suprafaţă. Tatăl a făcut un gest extraordinar când s-a aplecat, a luat cu o frunză de varză apă din fântână şi l-a servit pe băiat. Micul Adolf s-a prefăcut că bea apă, pentru că frunza avea o gaură şi apa se scursese toată prin acel orificiu. Vladimir Beşleagă subliniază nu o singură dată că tatăl său era neîndemânatic când venea vorba de probleme de educaţie. Cu toate aceste insistenţe auctoriale, scena este grandioasă, semănând mult cu cea a tăierii salcâmului din celebrul roman al lui Preda, iar tata lui Beşleagă se identifică cu portretul lui Ilie Moromete. Dialogul dintre tată şi fiu este o reeditare a aceluia produs între Ilie Moromete şi Nilă. Să cităm din opera lui Beşleagă: „– Tu nu vezi, măi? Ce să văd? m-am întrebat fără să dau glas. M-o fi luat răcoarea pe sub cămăşuţă… – O fântână, măi! Care fântână? Unde: fântână? Că nu se vedea nici tu furcă, nici tu cumpănă, cum aveau toate fântânile din sat” (p. 51).
Scriitorul şi memorialistul selectează pentru publicare 14 scrisori ale tatălui său. Aflu acum din presă că Vladimir Beşleagă deţinea 100 de scrisori, care i-au fost sustrase, între timp, de un răufăcător. Scrisorile rămase graţie volumului publicat completează substanţial materialul expus anterior. 
În chiar prima scrisoare tata Vasile îşi exprimă dorinţa ca fiul său, în care avea încredere neţărmurită, să scrie o carte a familiei, „când vom fi împreună” (p. 152). (Adevărul este că Vasile Beşleagă fusese judecat în 1950 pentru că îşi întorsese, în calitate de contabil, o sumă de bani, de care credea că a fost văduvit pe nedrept, iar statul a calificat acţiunea sa drept delapidare de fonduri.) Deci volumul reprezintă şi o realizare tardivă a acestei dorinţe paternale. Trebuie adăugat că tata şi motivele biografice apar într-un alt text, iniţiatic, Domnul Sofian, consacrat secvenţei biografice când părintele său plecase în 1947, ca şi alţi consăteni, în sudul Basarabiei pentru a scăpa de foametea de acasă. 
Din scrisori ni se relevă fiinţa mereu dornică de comunicare şi de a se găsi în toiul evenimentelor şi mai ales al vâltorii. Tot din ele se întrupează chipul unui om îndoctrinat de politica lui Stalin. Chiar dacă autorul scrisorilor pomeneşte în mod conştient despre cenzorii care citesc corespondenţa, făcând aluzie la precauția pe care trebuie să și-o ia, să nu ne îndoim totuși prea mult de sinceritatea lui când e vorba de puterea sovietică. Este un tip cultivat în mare măsură în spiritul unei culturi şi al unei propagande sovietice, el reprezintă ceea ce Zinoviev a numit homo sovieticus. Atitudinea sa este exprimată laconic şi plastic în Scrisoarea XI: „Volodea, încă nu mi-i ciudă pe vlastea me! Odobreaiu (o aprob), dracu s-o ia!” (p. 192). E persoana care suferă deja de sindromul Stockholm. El provenea dintr-o familie săracă şi era situat pe un anume trend: bunicul său fusese decorat, în vechiul regim, cu două ordine Sf. Gheorghe, dar se bucurase enorm de izbucnirea revoluţiei din 1917. Avea capacităţile necesare să facă o carieră strălucită, dar nu a făcut-o şi îşi trăia, în patima paharului şi în pornirile împotriva soţiei, complexele. Vasile Beşleagă era omul sistemului comunist, dar sistemul l-a respins, chiar l-a pedepsit crunt din cauza unor trăsături de caracter şi a unor circumstanţe peste care, din varii motive, nu a dorit să treacă. 
Greu a fost de făcut pasul: de la un control şi o dominaţie totale ale statului, cărora nu li se putea sustrage nimeni, până la ideea că acest regim totalitar, inuman şi criminal, trebuie să dispară. 
____________
Vladimir Beşleagă, Tata Vasile în 73 de episoade şi XIV scrisori (memorii), Ed. Cartier, Chişinău, 2016