Categorii

Parteneri

Deșertificări postapocaliptice

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Deșertificări postapocaliptice

Istoria călătoriilor omului occidental în deșert este, așa cum sugerează Ovidiu Mircean1, o istorie a relației dintre centru și periferie. Fiind un teritoriu străin, al alterității radicale, situat undeva la marginea ecumenei, sau cel puțin la o distanță suficientă pentru un traseu inițiatic, deșertul a fost privit întotdeauna drept un tărâm al experienței excepționale, în care intrai lăsând în urmă un spațiu al normei și al ordinii bine stabilite. Conform acestui scenariu, înrădăcinat în istoria culturii și a civilizației europene în special prin intermediul părinților pustiei, întâlnirea occidentalului cu mediul arid era una transfiguratoare. Datorită potențialului său deopotrivă tanatofob și germinativ, deșertul era perceput drept locul în care ceva murea sau era distrus, tocmai pentru ca această moarte să genereze o altă formă de viață. Prin contactul cu deșertul, spațiu descentrat prin excelență, omul occidental devenea și el ex-centric, având parte de o deșertificare identitară, indiferent dacă acest proces metamorfotic se încheia cu o deschidere către divinitate, cu deprinderea unei libertăți nomade, sau, uneori, cu moartea.
Ce se întâmplă însă în momentul în care, în urma unui cataclism global, întreaga suprafață a pământului este deșertificată? Întâlnim această situație în romanul lui Walter Miller Jr., Cantică pentru Leibowitz (1960), dar și în Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch (1965), de Philip K. Dick, în Oryx și Crake (2003), de Margaret Atwood, etc. Vom încerca în acest text să analizăm geografia deșertică din literatura postapocaliptică, ancorând-o într-o tradiție mai largă a scrierilor deșertice.
Dispărând antagonismul geografic, în interiorul căruia zona periferică aridă se definea prin opozițe cu centrul structurant și unificator reprezentat de civilizația occidentală, dispar o serie de valori și funcții caracteristice deșertului. Avem de-a face nu cu o resemantizare a spațiului deșertic, ci cu o golire de sens. Într-o realitate postapocaliptică, în care vechile repere axiologice au fost spulberate, geografia nu mai are nicio încărcătură simbolică. Deșertul a încetat să mai fie un loc al revelațiilor, al înțelesurilor profunde, al inițierii, al purității, al libertății absolute sau al fascinației, suferind o superficializare radicală. Într-o lume prăbușită, transformată „în resturi umane și civilizaționale, în gunoaie părăsite și moloz”2, singurul atribut al teritoriului deșertic este indiferența. Nici măcar valențele tanatofobe ale pustiului nu se păstrează, fiindcă, explică Ștefan Borbély, „personajul postapocaliptic nu mai trăiește anxietatea propriului sfârșit spiritual și biologic [...], pentru el a trăi sau a muri e totuna: o indiferență inertă, toropită, care se adaugă, complet placid și fără sens, la toate indiferențele întâlnite în cale, fie că ele îi apar sub forma unor ruine, a unor orașe părăsite, vidate de locuitori, sau sub forma unui moloz indistinct, prelungit de vânt în esențe vibratile neplăcute, fetide.”3
Pe de altă parte, dacă în mod tradițional neliniștea și spaima față de vastele întinderi de nisip (ce nu se lăsau ușor traversate, cartografiate și integrate într-o imagine clară asupra lumii) erau catalizate de aspectul străin și necunoscut al pustiei, în realitatea postapocaliptică lipsesc aceste mobiluri care să declanșeze anxietatea, întrucât spațiul devastat este un spațiu deopotrivă familiar și irecognoscibil, este o lume în care personajele au trăit până în acel moment, dar care, dintr-o dată, a fost vidată de orice greutate semantică – un mundus alter et idem.
Ceea ce se păstrează însă din tradiția literaturii deșertice este asemănarea flagrantă (aproape până la identificare) între personaj și spațiul în care acesta se află, așa încât ambele pot fi descrise cu aceleași cuvinte. În acest sens, scrierile deșertice (non-apocaliptice) ilustrează un proces de asimilare a omului (occidental) de către spațiul deșertic, o transformare a neasemănătorului în asemănător, prin deconstruirea și descentrarea constituției identitare osificate a occidentalului. Ceea ce rezulta era un personaj deșertificat: gata să înceapă o nouă viață, dacă supraviețuia experienței deșertice, sau care se găsea în plină agonie, dacă eșua. În cazul romanelor postapocaliptice, deșertul planetar este un spațiu impotent, așa încât nu mai poate influența în niciun fel omul și nu-i poate declanșa nicio metamorfoză. Ceea ce deșertifică identitar personajul postapocaliptic este însă tocmai cataclismul căruia îi supraviețuiește și care îl transformă într-o entitate inertă, apatică, care se raportează la geografie așa cum și geografia se raportează la el: printr-o indiferență tâmpă. Împotriva deșertificării spațiale survenite în urma apocalipsei, personajele supraviețuitoare vor încerca să vină cu soluții, cu găsirea unor realități alternative – realități care se vor dovedi a fi, în cele din urmă, nimic altceva decât alte forme deșertice.
 
De la deșertul esenienilor la pustiul intergalactic
În Cantică pentru Leibowitz, romanul lui Walter Miller Jr., pământul a fost pustiit, în a doua jumătate a secolului XX, printr-un „Potop al Focului”, o catastrofă nucleară care a făcut să dispară nații întregi, a transformat orașele în întinderi de piatră spartă și mormane de sticlă sfârtecată și de pe urma căreia au avut de câștigat doar vulturii, înfruptându-se din stârvurile de oameni și de animale care împânzeau suprafața devastată a lumii. „Acolo unde fusese stăpână viața se instalaseră deșerturi – spune explicit textul –, iar în locurile în care mai rămăseseră oameni vii, de la mic la mare erau bolnavi din pricina aerului otrăvit”4. Culpabilizați pentru acest cataclism planetar au fost savanții (cei care au investit o minte proteică în elaborarea a tot felul de mecanisme de destrucție care, în cele din urmă, au ieșit de sub control), așa încât gloata supraviețuitoare resentimentară, generalizând, a pornit o vânătoare sistematică împotriva tuturor intelectualilor și artiștilor, într-un proces numit Simplificare. Această Simplificare (a minții) a însemnat o deșertificare antropologică care urmărea reducerea noii rase de oameni simpli (Simpletons) la un gregar instinct de conservare.
Unul dintre puținii savanți ce au reușit să scape de violența maselor furibunde de plebei a fost Isaac Edward Leibowitz, care înființează cu acordul Papei un Ordin Albert Magnus într-o abație ridicată în mijlocul inospitalier al unui deșert îndepărtat adevărat, de nisip. Așa cum remarcă Ștefan Borbély, scenariul este construit după tiparul clasic al comunității esenienilor – secta religioasă de iudei radicali care refuză să se întoarcă în Ierusalim după ce templul sacru fusese pângărit de efigiile zeilor elini aduse de Antioh al IV-lea (167 î. Hr.)5, decizând să se refugieze în ținutul arid de lângă Marea Moartă (la Qumran), pentru ca din puritatea nisipului acelei pustietăți să creeze o nouă societate. Deșertul care izolează abația lui Leibowitz de restul lumii are funcții similare. Pe de o parte, constituie un spațiu securizant în care masele subdezvoltate nu îndrăznesc să se aventureze, iar pe de altă parte, oferă condițiile necesare perpetuării vechilor valori civilizaționale. La adăpostul deșertului, grupul elitist de călugări adunați în jurul lui Leibowitz începe, prin intermediul unor „contrabandiști” și „memorizatori” de cărți, un vast proces de recuperare a vestigiilor gnoseologice din lumea preapocaliptică, pe care le vor sintetiza într-un corpus de texte semnificative intitulat Memorabilia.
Or, cu toate că efortul Ordinului Albert Magnus contracarează amnezia culturală în care se scălda confortabil omenirea, reproșul care li se aduce călugărilor vizează faptul că toată știința pe care ei o acumulează o țin ascunsă în arhiva abației lor, fără a încerca să o folosească și să o aplice practic pentru îmbunătățirea calității umane a prezentului6. Pentru frații bibliotecari din mănăstirea lui Leibowitz, care își dedicaseră întreaga viață conservării textelor, „principalul motiv pentru care cărțile existau era păstrarea lor o eternitate. Utilizarea lor venea ca o chestiune secundară și de evitat”7. Refuzul de a accepta și de a-și asuma această responsabilitate8 se dovedește a fi o carență majoră care duce la o repetare stearpă a istoriei, așa încât, după nici două mii de ani de la cataclismul inițial – timp în care suntem martorii unui nou Ev Mediu (întunecat), ai unei noi Renașteri (marcată de reapariția interesului pentru cunoaștere) și ai unui nou stadiu al invențiilor tehnologice spectaculoase9 –, omenirea declanșează un alt război nuclear.
Acesta este momentul în care intră în scenă cel de-al treilea deșert în economia romanului (după suprafața deșertificată a pământului și deșertul de nisip, „esenian”, din jurul abației), și anume spațiul cosmic. Sesizând iminența catastrofei, abația decide să recurgă la un plan de urgență, trimițând în univers o navă cosmică în care sunt depozitate toate reziduurile de cunoaștere ale vechii societăți, cu speranța că undeva, pe vreo planetă îndepărtată, civilizația căreia ei i-au păstrat memoria va fi în cele din urmă reconstruită. Asemuirea spațiului intergalactic cu deșertul o face chiar abatele mănăstirii, atunci când îi oferă echipajului binecuvântarea pentru călătoria spre stele: „Spațiul e casa voastră pentru vecie. E un deșert mai pustiu decât al nostru. Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă rugați pentru noi”10.Or, cu toate că exodul uman de pe pământul răvășit se petrece sub semnul nesiguranței (ceea ce vizează caracterul necunoscut, nebulos, al imensei pustietăți intergalactice), nimic din comportamentul personajelor nu trădează anxietate sau spaimă față de acest necunoscut, semn că potențialul tanatofob, amenințător al deșertului a fost dat uitării în ficțiunea postapocaliptică.
 
Constantin Tonu (născut în anul 1995, localitatea Bardar, raionul Ialoveni, Republica Moldova) este în anul II la masteratul interdisciplinar de literatură comparată „Istoria imaginilor – istoria ideilor”, Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca. Acest eseu este un fragment dintr-o carte recent apărută despre reprezentările deșertului în literatură.
___________________
1 Ovidiu Mircean, Imaginea deșertului între modernism și postmodernism. Cluj-Napoca, 2001, p. 4. Lucrare de diplomă.
2 Ștefan Borbély, Personajul apocaliptic, în Homo Brucans și alte eseuri. Contemporanul, București, 2011, p. 227
3 Ibidem, pp. 227-228
4 Walter M. Miller Jr., Cantică pentru Leibowitz. Traducere din limba engleză de Gabriel Stoian. Editura Fahrenheit, București, 1996, p. 89
5 Athanase Negoiță, Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă. Editura Științifică, București, 1993, p. 61
6 Ștefan Borbély, op. cit., p. 230
7 Walter M. Miller Jr., op. cit., p. 261
8 Michael Alan Bennet, The theme of responsibility in Miller’s ”A Canticle for Leibowitz”, în The English Journal, Vol. 59, No. 4 (Apr., 1970), pp. 484-489
9 Russell Hillier, Hebrew Runes among the Ruins in a Canticle for Leibowitz, în Science Fiction Studies, Vol. 31, No. 1 (Mar., 2004), pp. 169-173
10 Walter M. Miller Jr., op. cit., p. 385