Categorii

Parteneri

De ce Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”?

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De ce Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”?

imaginea utilizatorului Maria Şleahtiţchi

Scrieți despre muzeu!”, îmi spune cineva care vrea cu toată bunăvoința să ne ajute în demersurile noastre de a obține un sediu adecvat unui muzeu național al literaturii, să le spun factorilor de decizie ce este muzeul, ce fonduri are, ce istorie a parcurs, pentru că aceștia se tot întreabă „Da’ ce fel de muzeu este acesta? De ce trebuie neapărat să i se elibereze un sediu?”.
 
Anul 1965. Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” s-a înființat în 10 februarie 1965, ca Muzeu Republican al Literaturii, în componența Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească. Așadar, în anul acesta s-au împlinit 55 de ani de existență. În 1975, când s-a dat în exploatare actuala Casă a Scriitorilor, MNL i-au revenit spații generoase: un subsol bine echipat pentru întreținerea și securizarea fondurilor, săli de expoziții, birouri pentru personal, bibliotecă, o echipă de vreo treizeci și cinci de angajați, între care cercetători distribuiți în trei secții de cercetare științifică. Este de prisos să mai spun că bugetul corespundea criteriilor de funcționare a unui muzeu modern pentru acele timpuri. Din 1965 până în 1991, s-au acumulat cele mai multe piese din colecțiile actuale ale Muzeului. Timp de două decenii, muzeul a cunoscut un declin financiar catastrofal. Uniunea Scriitorilor nu a mai fost în stare să asigure bugetarea instituției, numărul angajaților s-a redus dramatic, nu a rămas nici urmă de secții de cercetare științifică, banii pentru procurarea pieselor de patrimoniu au dispărut, spațiile rezervate muzeului s-au redus treptat, până a ajunge total improprii desfășurării activităților muzeale complexe. Deși, începând cu primul parlament de după ’90, unii scriitori au ocupat funcții decisive în stat, niciunul nu s-a îngrijit cu adevărat de soarta muzeului, lăsând această instituție de izbeliște. Ulterior, în discuții private, foștii scriitori-demnitari-de-stat își tot acopereau indiferența cu nenumărate pretexte. Cunoscând câte case au fost privatizate în acei ani, este cert că dacă acei scriitori ar fi avut grijă cu adevărat de destinul muzeului, instituția ar fi avut azi una dintre cele mai frumoase clădiri de patrimoniu din Chișinău, dar se vede că atunci alte interese alcătuiau agenda lor patriotică.
 
În anul 2012, conducerea Uniunii Scriitorilor a făcut demersuri ca Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” să obțină statut de instituție publică independentă, în subordinea directă a Ministerului Culturii. În decembrie 2012, a ieșit o hotărâre de guvern care i-a decis soarta. Uniunea Scriitorilor, ca proprietar al Casei Scriitorilor, a oferit MNL spațiu comodat în mărime de 572 m², instituției revenindu-i obligația să achite întreținerea. Prin urmare, din 2013 până azi, timp de șapte ani de zile, MNL ocupă un spațiu de împrumut în Casa Scriitorilor. Cred că este singurul muzeu național al Republicii Moldova care nu are sediu propriu. În acest moment, sediul central (zic sediul central, deoarece muzeul are și trei case memoriale în afara Chișinăului: la Donici (Casa „Alexandru Donici), la Ocnița (Casa „Constantin Stamati”), la Pererîta (Casa „Grigore Vieru”) a rămas cu doar 11 unități de personal. Cercetarea instituționalizată a fost sacrificată, buget pentru achiziții de piese muzeale nu există și... nu mai continuu cu ceea ce nu există, deoarece lista ar fi prea mare.
 
Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” are ceea ce nu are nimeni în Republica Moldova. Cele 147 386 de piese (date pentru anul 2019) includ manuscrise, piese personale ale scriitorilor, cărți foarte vechi, rarități bibliografice. Muzeul posedă un bogat fond de artă plastică. Invoc, drept exemplu, cele unsprezece piese semnate de Valentina Rusu-Ciobanu, acele minunate portrete ale scriitorilor șaizeciști, compoziții, portrete ale scriitorilor din secolul al XIX-lea. Muzeul are o bogată arhivă fotografică. O mare parte din opera de fotograf a lui Nicolae Răileanu se păstrează la muzeu, el fiind până la sfârșitul vieții angajatul instituției. Sunt materialele expedițiilor folclorice, zeci de casete audio, caiete cu transcrieri. Există o bogată filmotecă etc.
 
Patrimoniu, personal, sediu. Ca un muzeu să existe ca atare, trebuie să întrunească trei condiții: patrimoniu, personal, sediu. Deci MNL va fi cu adevărat ceea ce se zice că este când va avea și casa sa, un spațiu dat în gestiune, potrivit funcției, bogăției și misiunii lui. Din 10 decembrie 2019, când am început să activez în funcție de director general, am făcut tot ce mi se părea că trebuie să fac pentru a obține acest spațiu. În ianuarie, am expediat scrisori factorilor decizionali (și MECC, și comisiei de profil a Parlamentului Republicii Moldova), a fost în vizită de documentare ministrul de atunci al Educației... Nu a urmat niciun răspuns. A venit pandemia, am fost în carantină, am ieșit din carantină, nu vine niciun răspuns. Ar trebui să invoc legea petițiilor, dar la ce bun? La atâtea câte nu funcționează în Republica Moldova, ce ți-i dacă nu mai funcționează încă o lege? Înțelegând cum stau lucrurile, am cercetat, ne-am documentat, am mai vorbit, ne-am mai sfătuit, ne-au mai sugerat idei unii-alții, ne-am uitat printre gard, am fost și la fața locului... În cele din urmă, am identificat spațiul potrivit: complexul de case (Casa Pronin) de pe strada Alexei Mateevici nr. 79 A și nr. 79 B. Am făcut demersuri, am scris, am argumentat, am dat copiile actelor, am obținut promisiuni și... așteptăm. Au trecut trei luni. Nimic.
 
De ce Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”? M-am gândit să răspund celor care se întreabă cu o scrisoare deschisă, dar mi-am zis că nu ar fi elegant, de vreme ce am avut promisiunea factorilor de decizie că voi primi un răspuns pe potriva solicitării (era aproape sigur că totul se rezolvă... iată-iată..., acum, degrabă). După ce am așteptat mai bine de jumătate de an un răspuns oficial la o scrisoare oficială, pare lipsit de însemnătate să mă lamentez că am mai așteptat o săptămână... Pare, dar nu-i așa, pentru că ceea ce putem face azi este bine să și facem, pentru că iau lucrurile în serios și pentru că nu-mi este indiferent ceea ce se întâmplă azi, aici, cu noi.
 
12 iunie 2020